Bănci românești și bănci străine


Criza financiară din 2008 și recesiunea economică în anii care au urmat au ascuțit criticile asupra instituțiilor financiare, în general, și asupra băncilor, în special. În primul rând, pentru că au declanșat criza, iar mai apoi, pentru că nu contribuie suficient la ieșirea din recesiune. Probabil că în istoria lor de secole, instituțiile bancare nu au atras atâta ostilitate și nu au fost ținta atâtor critici – justificate sau imaginare.

În România, băncile sunt acuzate că au dat credite unor clienți neavizați cu prea multă ușurință (dar care au contribuit la creșterea consumului și, implicit, a PIB-ului), iar acum critica este inversă, băncile fiind acuzate că nu-și mențin în continuare portofoliul de credite acordate “cu ușurință” (în mare măsură devenite neperformante) și, mai mult, că nu-și mențin ritmul de creditare ca mai înainte (în timp ce economia stagnează și cererea de credite este limitată). Pe fondul acestor nemulțumiri, se ridică tot mai multe voci, unele chair strălucite, care sunt de părere că în România sunt prea multe bănci străine și văd relansarea creșterii economice prin câteva noi bănci românești.

Să ne înțelegem: băncile străine sunt un avantaj sau un dezavantaj pentru România? Grecia și Cipru au numai bănci autohtone (marginal străine), nu au evitat criza și nici nu au ieșit din recesiune.

În primul rând, toate băncile comerciale sunt supuse acelorași reguli de funcționare și de creditare, indiferent că au capital românesc sau străin. Legea bancară din România definește băncile locale drept “societățile bancare înregistrate în România și sucursalele băncilor străine“. Supravegherea instituțiilor bancare se face după aceleași reguli (Basel II), iar mai nou, se centralizează la nivelul UE. Nu există excepție de la aceste reguli pentru băncile autohtone, care să le permită să dea credite discreționare. Au existat asemenea inițiative, dar proiectele au eșuat și băncile au dispărut de mult (Banca Religiilor, Banca de Credit Comercial și Industrial, Bankcoop, Banca Albina). La începutul anilor ’90, Romgaz și Petrom și-au înființat o bancă proprie (Romexterra) că să poată lua, eventual, credite  mai ușor (și probabil mai ieftine), dar au sfârșit prin a se finanța de la alte bănci (inclusiv străine), în condiții mai bune.

În al doilea rând, cerințele de capitalizare sunt aceleași pentru toate băncile (Tier 1 ratio) impuse de Basel III. După criza financiară, băncile comerciale au nevoie de mai mult capital pentru același volum de credite acordate sau trebuie să își reducă volumul de credite pentru același capital social. Nivelul de capitalizare a sistemului bancar în România este de 5,5 miliarde Euro, din care capitalul străin este de 5 miliarde Euro. Menținerea nivelului activelor bancare după criză (Acordul de la Viena) s-a facut în condițiile creșterii gradului de capitalizare (BNR a fost chiar mai exigent decât Basel III!). Dar creșterea capitalului social presupune existența unor investitori financiari sau strategici dispuși să pună banii în sectorul bancar, puțin profitabil în aceste zile. Care erau investitorii români dispuși să vină cu contribuții de acest nivel la băncile existente sau cei care ar capitaliza bănci noi? Alte sectoare au fost (și sunt) mult mai atractive… Asta în cazul în care acești bani ar exista pe undeva în România.

În al treilea rând, să vorbim de nivelul serviciilor și produselor dezvoltate la nivel european de băncile străine. Vă amintiți cum erau serviciile bancare în România în anii ’90? Și cum se luau credite? Investitorii străini au transferat tehnologii și au modernizat serviciile bancare cu alte miliarde de Euro. Au creat mii de locuri de muncă și au contribuit la formarea unei generații de bancheri. Băncile străine au avut acces la linii de finanțare pe euro-piețe mult mai ușor și au acordat credite persoanelor fizice și juridice române cu mult peste nivelul disponibilităților locale (raportul între volumul creditelor și al depozitelor este de 120%). Nivelul dobânzilor este determinat de piața locală și nu am văzut dobânzi mai mici la băncile autohtone. Sau speze și comisioane bancare mai reduse. Piața a devenit mult mai concurențială și în slujba clientului și datorită  băncilor străine.

În al patrulea rând, niciun român nu și-a pierdut banii din bănci, iar statul român nu a cheltuit niciun leu pentru salvarea unei bănci sau pentru compensarea unor  depunători. Pe când alte state (Anglia, Olanda, Grecia, Austria) au cheltuit zeci de miliarde de Euro pentru menținerea băncilor în activitate, inclusiv pe piața românească. Presupunând că toate băncile erau românești, sau numai unele, și că erau supuse acelorași greșeli, de câte alte miliarde ar fi fost nevoie din bugetul de stat pentru menținerea stabilității financiare? Am uitat prea repede cazul Bancorex care a costat România 1,5% din PIB? Câte alte bănci ar fi îngenunchiat nivelul creditelor neperformante (peste 20%) și cele 100,000 societăți comerciale locale care s-au protejat prin insolvența?

În ultimul rând, veți zice că băncile străine “au făcut profit din banii românilor”. Băncile sunt instituții de intermediere financiară și de administrare a riscurilor. Au un capital social de 5,5 miliarde Euro și au acordat credite în valoare de 50 miliarde. Deci folosesc, în principal, bani atrași din economisiri interne sau externe, mai puțin bani proprii. Și aceste economii trebuie protejate și remunerate. Dobânda la credite acoperă, în primul rând, prețul pe care îl plătesc pe aceste resurse, nu merge direct în profit. Riscurile financiare (termen, valută, sume) și nefinanciare sunt mai mari în Romania și acest cost se reflectă în dobândă. Iar spezele și comisioanele bancare acoperă investițiile în sistemele de plăți, pentru siguranța și confortul clienților. Ar face altfel o bancă ce are capital românesc? Desigur că nu! Iar dacă ar face altfel, nu ar rezista. Vă amintiți de Banca Columna sau de Banca Turco-Română? Nici nu stiți de ce au dispărut: pentru că plăteau 9% dobânda la depozite în timp ce acordau credite cu 5%.

Nu-i înțeleg, prin urmare, pe cei care au o problemă cu băncile străine. Pe lângă cele cinci argumente de mai sus, poate mai sunt și altele. Aveți căteva argumente de ce băncile românești sunt diferite? Și de ce ar credita mai mult economia reală? Toate băncile vor să finanțeze și să crească portofoliul de clienți; finanțarea economiei reale este misiunea lor de a exista. Avem un sistem bancar solid și sănătos. Ce e rău în asta? România are multe nevoi, dar resurse financiare puține. De ce să cheltuie bani într-un sector care merge prin investiții străine și să nu-i folosească în alte sectoare ale economiei reale (agricultură, infrastructură) sau sub altă formă de investiții financiare (Fonduri de investiții și scheme de garantare pentru IMM-uri)?

Ar trebui evitate țintele false! Aici nu avem o dilemă.

10/08/2013 4 Comments română

About the Author

Mișu Negrițoiu

  • Octavian Damian

    Gasesc corect in general, dar mi se pare usor partinitor articolul. Nu bancile straine au adus tehnologiile de azi comparativ cu cele din anii 90. In acei ani cu un 286 cu 4 MB ram si fara infrastructura internetului si thnologia mobila nu puteai face mare lucru. Asta e o evolutie a sectorului IT si nu bancile straine merita creditate pentru asa ceva. Investitorii straini au fost in primul rand interesati de sectoarele profitabile ale economiei romanesti. Nici un investitor srain nu a venit in tara ca sa isi rupa gatul incercand sa construiasca ceva unde nu exista deja o piata. Si sectorul bancar este inclus. Statul roman s-a grabit sa externalizeze aceste sectoare, inclusiv cel bancar, in schimbul unor favoruri personale mai degraba decat nationale. Asa s-a ajuns ca in acest domeniu sa nu putem numara decat CEC si Banca Transilvania – sper ca nu am omis nimic esential in aceasta enumerare. Pe de alta parte BNR face un joc propriu de multe ori suspect in raport cu interesele economiei romanesti. In anii 90 dobanzile imense ale BNR au favorizat inflatia si nemunca – de ce sa muncesti cand BNR da dobanda peste 100% ? Indulgenta BNR fata de un fenomen fiscal contra naturii cum a fost Caritas, eu il numesc criminal la adresa economiei romanesti. Azi politica BNR e mai discreta dar similara in mentinerea izolarii Romaniei: Limitarea convertibilitatii leului ne mentine in lumea III-a. La fel, limitarea unor servicii normale in tarile vestice cum ar fi de exemplu direct debit cu furnizorii externi si viceversa. Va descriu un caz concret: un furnizor american mi-a dat coordonatele sale bancare. Nici o banca din tata nu a vrut sa faca transferul pe motivul ca criteiile BNR impun existenta codului SWIFT. Dar acest cod in SUA este facultativ, esential este Sort Code. Va garantez ca exportatorul american vinde si incaseaza din toate colturile lumii fara probleme doar din Romania nu, pentru ca bancile romanesti ( cu capital strain mai toate ) nu vor/nu pot face plati in lumea larga limitand comertul international romanesc la Europa. Am devenit suspicios si cred ca exista o politica in spatele acestor “limitari”, nu cred ca capetele luminate din BNR sau bancile straine nu cunosc cum se opereaza pe plan international. As fi de acord cu dumneavoastra daca bancile straine din Romania ar aplica aceleasi politici ca la ele acasa fara sa se ascunda in spatele “riscurilor de tara” pe care ni le tot flutura ca scuza ca sa nu trateze egal clientul roman.
    Cu deosebit respect,
    OD

    • viorica cucu

      Corect punctul dumneavoastra de vedere in special in aprecierea politicii BNR de a lungul timpului. Referitor la transferul in America, incercati la RIB, e banca cu capital american si au alta atitudine fata de transferurile in America.Ma puteti contacta.

  • Da_si_Nu

    Privind dintr-o anume perspectiva, am putea numi bancile straine un rau necesar – caz similar cu FMI-ul, care ar fi varful piramidei, raul necesar absolut. Ele sunt probabil cel mai strident exponent al capitalismului si primul obiectiv este fara doar si poate de a face profit. Acest profit insa poate fi asociat sau este intrinsec legat de efecte pozitive pe termen scurt, mediu si lung asupra societatii romanesti. Marea reclamatie ar fi legata insa de expatrierea profitului – si ‘vina’ ca fac infuzie de capital in economia reala, dar a altor tari (o ecuatie de tipul 10% in Romania, 90% pe ‘conductele’ europene).

  • razvan secara

    In iulie 2010, intr-un articol din presa locala, scriam si eu despre “Sistemul bancar cu bune si cu rele”….
    Din pacate, perceptia generala este aceeasi si acum…. ca bancile straine fac si dreg ….

    Sistemul bancar, cu bune si cu rele

    Poate ca unele dintre cele mai hulite institutii si cu precadere in aceste perioada de criza sunt bancile. Daca mergi la o bere cu prietenii ori stai de vorba cu partenerii de afaceri cand aduci vorba de banci, invariabil majoritatea acestora le condamna, unii in termeni foarte duri chiar. Fiecare cu dreptatea lui, am putea spune. Nu poti generaliza caracteristicile unui sistem si sa-l cataloghezi drept bun sau rau doar analizand cateva spete, la fel cum nu e productiv sa nu iei in seama si spetele particulare intr-o ipotetica evaluare care se doreste a fi cat mai apropiata de adevar.

    In perioada comunista, sistemul bancar parca nici nu exista in Romania. Si intr-adevar, nici nu exista in adevaratul sens al cuvantului, adica un sistem bancar concurential, format din banci private, conduse dupa criterii exclusiv de competitivitate si eficienta economica. Romanul de rand stia de CEC unde isi depunea banii pentru o Dacie iar Intreprinderile de stat stiau de Banca de Investitii si de Banca Nationala. Toate decontarile economiei etatiste se efectuau controlat, toate Intreprinderile isi derulau activitatile de incasari si plati prin aceste banci. Creditele se aprobau centralizat si se gestionau doar de aceste banci. Totul era dinainte stiut iar planurile cincinale se implementau peste tot, inclusiv in banci.

    Inceputurile capitaliste ale Romaniei au adus dupa sine doua etape ale dezvoltarii sistemului bancar. Prima, in anii 90, caracterizata de infiintarea si functionarea unor banci cu capital autohton care au produs falimente rasunatoare (Creditcoop, Dacia Felix, Banca Albina si lista ar putea continua). S-ar putea discuta mult si bine de ce si cum s-a ajuns la aceste situatii falimentare insa, in opinia mea, deasupra oricaror scuze mai mult sau mai putin obiective sau deasupra oricaror teorii ale conspiratiei care propovaduiau dorinta marilor trusturi bancare internationale ca sistemul bancar romanesc sa nu prospere, deasupra tuturor acestora sta un singur adevar: managementul prost, metodele clientelare si neorientate prin care s-au acordat creditele bancare. De remarcat ca inca din anii 90, unele dintre institutiile financiare internationale de prestigiu au inceput sa deschida (mai timid am putea spune), birouri de reprezentare sau sucursale in Romania. Insa dezvoltarea cu adevarat a sistemului bancar romanesc s-a declansat dupa 2000. In acesti ani, majoritatea bancilor europene si-au consolidat operatiunile in Romania, fie prin deschiderea pe cont propriu de unitati, fie prin achizitia unei banci autohtone, concomitent cu reorganizarea si restructurarea din temelii ale acestora.

    Lasand la o parte discutiile aprinse purtate in jurul achizitiilor de banci romanesti de catre banci straine, discutii care de ce sa nu recunoastem au o baza reala de pornire mai ales cand se refera la pretul platit Statului Roman de catre aceste consortii bancare pentru preluarea integrala sau a pachetului majoritar de actiuni, putem spune insa ca per ansamblu, aceasta emigrare masiva a bancilor straine pe piata Romaneasca a fost de bun augur. Nu trebuie sa ne batem cu pumnul in piept insa, pentru ca Romania a fost doar o parte a unei strategii care cuprindea expansiunea consortiilor bancare pe pietele emergente ale Europei Centrale si de Est. Insa nici nu trebuie sa neglijam importanta Romaniei in aceasta expansiune, ca o piata de prima optiune in cazul unor banci importante.

    Ce a insemnat de fapt venirea bancilor in Romania? A insemnat migrarea capitalurilor disponibile spre a fi investite in economia romaneasca. Fie ca ne place sa recunoastem sau nu, fara banci, multe dintre lucrurile din jurul nostru nu ar fi putut exista. Poate o parte dintre noi nu am fi putut avea o masina, o casa, un televizor, pana la urma o viata decenta. Poate ca multi dintre cei care au ales calea afacerilor private nu puteau sa viseze macar la o sectie de productie, la un utilaj sau la un mijloc de transport cu care sa isi desfasoare activitatea. De ce? Pentru singurul motiv la dupa 1990 nu exista capital autohton care sa poate fi investit. Fiecare dintre noi aveam o Dacie, un apartament in chirie la stat si cei mai instariti, o casa parinteasca la tara. De aceea merita sa recunoastem lucurile bune pe care bancile le-au adus in economia romaneasca, bineinteles contra unui profit realizat de catre acestea in toti acest ani.

    In aprecierea unui sistem atat de important precum cel bancar e bine sa fim echidistanti si impartiali. Aceste doua calitati ne vor ajuta sa avem o imagine cat mai corecta si coerenta a lucrurilor bune cat si a greselilor pe care bancile le-au facut atat in Romania cat si in alte tari. Si pentru ca am ajuns la capitolul greseli, poate ca cea mai mare a fost infuzia masiva de capital bancar in creditele de consum, nesustenabile nici pe termen scurt daramite pe termen lung, atat de catre persoanele fizice cat si de economie in ansamblu, prin „jucatorii”sai, agentii economici. Poate din prea multa incredere in constanta cresterii economiei Romanesti, bancile au continuat de aproape 7 ani sa infuzeze sume foarte importante in consumul populatiei, populatie care a rezonat pe deplin cu aceasta strategie, populatie dornica de a avea ceea ce generatiile anterioare poate doar visau din pacate.

    Multi oameni acum spun: „imi creste banca dobanda, nu mai vrea sa imi dea bani cand am nevoie, sunt niste camatari cu acte bancile acestea!’ . Intrebarea mea este: „cand mergeai doar cu buletinul si o adeverinta de salariu si in 10 zile iti luai o casa sau intr-o zi iti luai credit de consum pentru a-ti achizitiona masina sau televizor, era bine? Atunci bancile erau OK, nu mai erau camatari. Sau cand acordau credite agentilor economici cu minimum de acte si garantii si la niste dobanzi foarte bune era OK, nu?”

    Parerea mea este ca „demonizarea” bancilor mai ales acum in conditii de criza, este o greseala. Si este o „moda” indusa de unele medii, in special politice, pentru a distrage atentia opiniei publice si a gasi un inamic public numarul unu care trebuie supus unui foc automat al oprobiului public, deturnand atentia de la adevarata problema a Romaniei si anume greselile in gestionarea parghiilor macroeconomice ale tarii. Pentru ca bancile, la fel ca si agentii economici sau populatia fac parte dintr-un sistrem macroeconomic integrat, inseparabil, ale carui componente nu pot exista una fara cealalata. Poate ca o temperare a consumului in anumite momente si o impulsionare a investitiilor ar fi dus la reglarea de la sine si a apetitului bancilor de a finanta mai corect aceste doua nevoi.

    Sa stam stramb si sa judecam drept domnilor. Cand te doare ceva mergi la doctor, cand ai nevoie de bani mergi la banca… Insa atunci cand mergi la doctor trebuie chiar sa te doara ceva, pentru ca daca nu te doare si iei medicamentele prescrise, mai mult rau iti faci sanatatii. Iar cand mergi la banca trebuie intr-adevar sa ai nevoie de acei bani, pentru ca daca nu i-ai fi avut nevoie mai mult rau ti-ar face cheltuirea lor decat a te abtine sa-i ai.

    Este drept, in conditii de criza, bancile trebuie sa fie atente cu debitorii sai. Sa-i indrume, sa-i consilieze, sa-i ajute sa depaseasca anumite perioada de incapacitate de plata prin amanari si reesalonari si de fapt sa se ajute pe ele insele sa treaca de recesiune. Insa cheia rezolvarii problemelor in relatia creditor-debitor sta tot la debitor, la capacitatea sa de a-si pune ordine in finantele proprii. Si a creditorului care sa poata sa reziste pe timpul crizei. Pana la urma in noi toti, ca actori ai acestui sistem.