De ce a rămas FMI peste 20 ani în România?


Christine Lagarde a făcut o vizită frumoasă la Bucureşti, 15 – 16 iulie 2013. Am avut ocazia să schimbăm câteva vorbe în seara cinei şi i-am ascultat strălucitul discurs a doua zi, elegant şi relaxat. Faţă de directorii executivi ai FMI anteriori, doamna Lagarde a ieşit din cadrul sec şi rigid al poziţiei, tipic pentru bancherii centrali şi a adăugat o notă politică, constructivă şi vizionară mesajului transmis oficialilor români şi publicului. Exact în urmă cu 20 ani am mai întâlnit un alt director executiv al FMI, Michel Camdessus, la Washington. Nimic comparabil cu magnitudinea poziţiei de la Bucureşti din aceste zile.

D-na Lagarde a evocat îndelungata colaborare FMI-România în care nivelul de trai al românilor a crescut de peste 3 ori, de la un venit pe cap de locuitor de $3.000 în 1990, la peste $10.000 azi, dovadă a reuşitei programelor derulate împreună. În acelaşi timp, a îndemnat la un nou acord (preventiv), “bun ca element stabilizator şi pentru a menţine disciplina fiscală”. FMI poate fi un partener care să sprijine România pentru ca “unele firme de stat să fie privatizate, iar altele restructurate”. Priorităţile zilei sunt “consolidarea fiscală şi reformele structurale”. Pare un program de ajustare structurală, atipic pentru FMI, dar necesar pentru România.

La origine, Fondul Monetar Internaţional a fost înfiinţat prin acordurile de la Bretton Woods în 1944 pentru a menţine stabilitatea valutară ţărilor membre prin finanţarea deficitelor balanţelor de plăţi şi protejarea cursurilor de schimb valutare (fixe la vremea respectivă). Globalizarea şi liberalizarea în mare măsură a economiei mondiale, ca şi renunţarea SUA la convertibilitatea în aur a dolarului (1971) şi liberalizarea cursurilor de schimb erau pe cale să pună capăt misiunii clasice a FMI. Două evenimente “istorice” au salvat rolul Fondului: căderea comunismului, însoţită de tranziţia la economia de piaţă a economiilor centralizate (după 1989), şi cea mai mare criză financiară din perioada postbelică, însoţită de recesiunea economiilor europene şi SUA (după 2008). Şi atunci FMI, cu prea puţini clienţi în zonă, a avut nevoie de România, iar acum cu atât mai mult când trebuie să-şi recupereze una dintre cele mai mari finanţări (a 4-a ca mărime în lume!).

România, devenită membru FMI încă din 1972, este probabil statul european cu cea mai lungă perioadă de colaborare în perioada postcomunistă (primul Acord în 1992), atât în timpul tranziţiei la economia de piaţă, dar şi după integrarea în Uniunea Europeană. De la o finanţare a deficitului balanţei de plăţi până la un program de ajustare structurală (apanajul Băncii Mondiale), rolul şi contribuţia FMI s-au diversificat substanţial. De ce a rămas FMI în România toată această perioadă, chiar dacă în 1990 România nu avea datorie externă (ba chiar un excedent de $2 mld.)? Cu deficite comerciale permanente după 1990 şi rămasă fără nici o altă sursă de finanţare internaţională, România a fost “agăţată” cu un program de trasformări structurale care i-au conturat politicile guvernamentale în ultimele două decenii. Putea România să ajungă unde este astăzi prin forţele proprii aşa cum au făcut ţările din zonă? Derapajele macroeconomice din anii 2007 – 2008, când Guvernul nu a fost asistat de FMI, cât şi acest al doilea acord preventiv, dovedesc cu prisosinţă contrariul.

Şi astăzi România pare să aibă cam aceleaşi probleme ca acum 20 ani. În aprilie 1993, în calitate de ministru de stat şi membru al echipei de negocieri, am făcut un raport destinat Preşedintelui şi Primului ministru privind relaţiile cu FMI, împreună cu ministrul de finanţe şi guvernatorul băncii centrale, pe fondul unei uşoare crize de încredere şi anularea ultimei tranşe din acordul de împrumut 1992/1993. Noul Acord care se negocia pentru perioada 1993-94 prevedea un împrumut de $300 mil., în condiţiile unei finanţări externe totale de $1,4 mil. Împrumutul era condiţionat de realizarea unor acţiuni precum: deficit bugetar de 4,5%, piaţa valutară şi cursul de schimb să reflecte raportul dintre cererea şi oferta de valută pe piaţă, legiferarea dobânzii bancare real pozitive, restructurarea întreprinderilor de stat cu pierderi, eliminarea subvenţiilor şi a controlului preţurilor, adaptarea continuă a preţurilor energiei la preţurile internaţionale, reducerea volumului arieratelor, elaborarea programului de privatizare etc. Un pachet legislativ care să cuprindă reforma întreprinderii, dezvoltarea pieţei de capital, tribunale comerciale, administrarea falimentului, protecţia concurenţei, asigurări sociale, obligaţiile contractuale, datoria publică etc.

Aceste obiective (în limbaj tehnic criterii de performanţă sau condiţionalităţi) erau exact politicile oficiale din Strategia de Reformă Economico-Socială a Programului de Guvernare aprobată în Parlamentul României (in Monitorul Oficial, partea II, nr. 39/1993). Deşi negocierile pe aceste obiective au fost reluate (vezi scrisorile Guvern-FMI din 15 iunie 1993 si 17 iunie 1993) în final au eşuat şi acordul nu s-a încheiat. Nu am înţeles nici până astăzi cine sau ce a fost în spatele acestei hotărâri. Fiind responsabil pentru realizarea programului de reforme şi având în FMI principalul (dacă nu singurul!) susţinător şi aliat, am realizat că toate căile pentru reforme sunt închise. Mi-am depus demisia apreciind că “nu mai pot să fiu de folos în nici un fel unui Guvern care are o abordare diferită privind problemele fundamentale ale transformării şi evoluţiei economiei şi societăţii româneşti”. În 27 august 1993 apărea Decretul nr. 15 privind “revocarea din funcţie a unui membru al Guvernului şi numirea în funcţie a unui consilier prezidenţial”.

În Nota privind alternative de politică economică în vederea obţinerii de finanţări externe prin acordul Stand-by cu FMI (septembrie 1993) se explică “dificultatea” negocierilor prin “acceptarea de către partea română în acordul semnat în 1992 a unor criterii de performanţă prea ambiţioase”, dar  apreciază că “încheierea acestui acord este absolut necesară, nefiind de dorit întreruperea relaţiilor FMI cu România”. În caz contrar, efectele economice şi sociale ar fi extrem de grave: reducerea drastică a finanţării externe, tensionarea fluxurilor valutare ale României, declinul economic şi scăderea nivelului de trai al populaţiei, pierderea avantajelor obţinute prin acordarea clauzei naţiunii celei mai favorizate şi a altor deschideri politice internaţionale. De fapt se fundamentează de ce Guvernul nu poate să înfăptuiască propriul program de guvernare aprobat de Parlament (vezi mai sus).

Este exemplul unui singur guvern (din care am făcut parte o scurtă perioadă), dar toate celelalte guverne au aplicat strategia “pe încercate” (stop and go) şi forţată de transformarea economiei centralizate. Cum ar fi arătat ţara astăzi şi câţi ani s-ar fi câştigat dacă reformele ar fi fost făcute la timp şi prin efort propriu? Fără aportul FMI probabil nici aceste reforme, care sunt astăzi, nu le-am fi avut. FMI a suplinit de fapt capacitatea modestă de guvernare a guvernelor noastre, care altfel au folosit fără excepţie FMI pe post de ţap ispăşitor pentru orice măsură de transformare “dureroasă”. Au urmat apoi negocierile cu Uniunea Europeană şi planul de realizare a “acquis”-ului comunitar. Doamna Lagarde vorbeşte de reforme în continuare: “Este foarte important să fi făcut reforme înainte de aderarea la Euro. În zona Euro nu mai poţi să devalorizezi moneda ca să-ţi restabileşti anumite echilibre. Ne implicăm în măsura în care statul îşi asumă anumite măsuri”. Mai e de muncă!

De la Napoleon al III-lea, nici o altă instituţie străină sau internaţională nu a mai avut impact aşa de mare în transformarea României precum FMI (consilierii Societăţii Naţiunilor din perioada interbelică au avut mai degrabă funcţii… contabile). România are această zestre şi trebuie să o aprecieze şi să o folosească în continuare. Poate astfel creşte şi capacitatea de guvernare a ţării. Ca şi la sfârşitul secolului al XIX-lea, la sfârşitul secolului XX am avut şansa relansării procesului de modernizare a României. Elitele din România puteau să conducă transformarea în ciuda diferenţelor faţă de secolul anterior, când absenţa democraţiei participative nu reducea sau limita rolul elitelor. Au lipsit însă curajul, leadership-ul şi viziunea. De asta a avut nevoie şi România de FMI. Parteneriat istoric, de ambele părţi.

29/07/2013 2 Comments română

About the Author

Mișu Negrițoiu

  • Tudor

    Eu nu va cred oricite argumente ati avea de la 3000$ la 10000$, poate ca discutati de cu totul altceva,. Stiu ca este vorba de statistica si mai stiu ca de fapt cei care produc nu pot sa aiba astfel de venituri, oricit si-ar dori. Daca faceti referire la media ponderata asa ar putea sta lucrurile, insa normal este sa va raportati la media producatorilor intrucit in opinia mea lucratori ca si dvs., de la stat au retributii cu mult peste cea ce produce cel care va asigura leafa. Sigur este o alta latura de a purta discutia. Oricum un lucrator de la stat nu este atit de stresat ca cel de la privat si in plus lucratorul de la stat nu are nicio responsabilitate pe cind o lucrare la privat putin gresita atrage o furtuna de acuze. Mai stim ca la stat sunt destui de multi oameni cu licenta in strainatate dar asa cu obisnuiesc eu a spune exista si un adevar care poate deranja, anume; nu toti absolventi de Conservator sectia de vioara vor avea posibilitatea de a cinta la un Stradivarius. In consecinta nu toti cei care isi fac studiile in strainate vor lucra la privat ci mai degraba la stat pentru ca acolo numarul conteaza. Apoi officiali sigur ca te perie intrucit daca faci cumva parte din “gasca” lor evident ca distrug, au grija sa te murstruluiasca astfel incit sa o simti tu cel murstruluit insa altii nu vor percepe nici macar adierea. In plus cred si sper sa nu gresesc prea mult parerea mea este ca dvs., tintiti catre o functie FMI si aveti toate motivele sa aveti un astfel de punct de vedere. Poate ca daca m-ati coopta si pe mine, as putea sa va fiu aproape in lupta aceasta dar nu si in convingere. In final o intrebare : in caltate de lucrator la privat cita avere ati agonisit, dar lucrind la stat de ce avere va bucurati? Faptul ca nu imi veti raspunde nu ma va dezamagi ci imi va demonstra inca o data ca vad mai sigur/corect situatia natiunii decit suma tuturor rapoartelor executate de diversele institute de cercetare si sondare a opiniei publice…..si alte structuri. Produceti in calitate de privat si sigur veti fi cu mult mai fericit, asa va urez!

  • Da, populatia tarii ar tb sa fie obligata prin legea invatamantului sa parcurga macar un curs de economie (asa cum este limba materna in scoli). In ultima perioada constat ca din ce in ce mai multe persoane isi exprima parerea despre anumite situatii/institutii financiare fara sa inteleaga catusi de putin functionalitatea, parghiile si strategiile acestora.
    Ref la FMI, sa fie clar pentru toata lumea: Romania, atat timp cat tinteste spre o economie emergenta, are nevoie de un fond (banca) ca FMI iar FMI are nevoie de Romania (sau tari ca Romania) pentru a-si plasa fondurile. Relatia FMI-stat (Romania) este echivalentul unei banci comerciale aflate in relatii cu clientii sai, prin care se pun conditii asa incat pe de o parte sa se asigure rambursarea fondurilor iar pe de alta sa se asigure un progres.
    Obtinerea unor fonduri ieftine si implementarea unor reforme sustinute financiar cu aceste fonduri pot duce cu siguranta la un succes al relatiei, insa tine foarte mult de abilitatea imprumutatului de a le concepe si duce la indeplinire.
    Pe piata sunt tot timpul atat cereri cat si oferte insa tine de fiecare in parte sa stie cat, ce si cum sa ceara sau sa ofere asa incat sa obtina un avantaj si/sau progres.
    Bineinteles ca vor fi tot timpul persoane impotriva unor astfel de masuri, astfel de fonduri monetare insa decizia tb luata de cei care se pricep, cunosc, inteleg si stiu sa profite dintr-o astfel de relatie, chiar daca de cele mai multe ori acestia sunt foarte putini la numar.

    PS. O alternativa la FMI, fondurile UE (bani destinati direct economiei), dar cate am atras in 2007-2013? cat vom atrage in 2014-2020?….