Fetişismul nostru pentru industria socialistă


FETIȘÍSM s. n. Venerație exagerată, lipsită de discernământ, față de o idee, de un principiu etc.

Un articol recent despre Iaşi, pe care l-am scris cu mare plăcere, readuce în discuţie “zestrea extraordinară” pe care am avut-o înainte de Revoluție şi cum “multe întreprinderi ar fi fost viabile”. Imaginea platformelor industriale socialiste dăinuie peste decenii, într-un amestec de nostalgia copilăriei, când toţi părinţii mergeau la o fabrică, cu regretul că nu avem suficiente locuri de muncă în industrie (ca în Germania) şi unităţi de producţie puţine.

Probabil amândouă ar putea fi adevărate; dar să nu uităm că în România cauzele prăbuşirii comunismului au fost preponderent de natură economică: anii prelungiţi de privaţiuni de tot felulul, foamea şi lipsa alimentelor de pe piaţă, cozile interminabile, frigul din case şi raţionalizarea produselor de bază, disperarea de a supravieţui şi de a oferi un viitor copiilor. Asistăm la o incapacitate sistemică de a oferi o viaţă decentă membrilor “societăţii socialiste multilateral dezvoltate” şi de a satisface nevoile de bază ale populaţiei. Cum s-ar fi putut întâmpla asta dacă România era o ţară industrializată, cu întreprinderi viabile?

Industria socialistă românească era una de prestigiu comunist, construită pentru a demonstra că există, nu pentru a răspunde unor necesităţi ale pieţei interne sau externe. Fără îndoială că ar fi trebuit să genereze dezvoltare economică și bunăstare socială, dar a pornit de la premise greșite și a apărut într-un cadru economic și politic contorsionat și artificial. În România anilor ’80 au apărut mai devreme şi mai pregnant distorsiunile majore ale sistemului economic de comandă, îngroşat substanţial de o politică autarhică şi naţionalistă a conducătorilor comunişti. Doar că industria socialistă nu a generat o viață mai bună…

Distorsiunile fundamentale care au condus la prăbuşirea comunismului au de-a face cu ineficiența alocării resurselor, intervenţia abuzivă a factorului politic în decizia economică, sistemul de preţuri unice controlate, angajarea completă a forţei de muncă, dincolo de nevoile reale, pe o bază permanentă şi lipsa oricărei legături dintre recompensa şi performanţa individuală.

Alocarea resurselor printr-un centru de comandă unic (planul de stat)

Comunismul a desfiinţat proprietatea privată, a lichidat proprietarii şi a înlăturat de la deciziile economice operatorii individuali; iar pieţele, ca mecanisme de transmitere a semnalelor pentru decizia economică (cerere-ofertă), au dispărut. Statul era unicul proprietar în comunism, spre deosebire de multitudinea de proprietari în economia de piață. Existau șanse mai mari ca un singur proprietar să ia mai multe decizii greșite, decât mai mulți proprietari la un loc. Industria socialistă se dezvoltă pe baza planului de stat unic, care de cele mai multe ori este fundamentat pe dorinţe, informaţii şi date nerealiste. Planul de stat cuprinde obiective politice, magalomanice sau de prestigiu. România își propunea să devină al treilea mare producător de maşini-unelte în Europa, să construiască combinate de utilaj greu în toate marile oraşe, să pună în funcțiune un mare combinat siderurgic (Călărași), deși nu avea nici resursele necesare și nici piețele de desfacere. Fabricile şi uzinele au fost menţinute în funcţiune pentru a raporta producţie industrială şi a susţine artificial locuri de muncă, nu pentru că ar fi avut o activitate profitabilă.

Intervenţia abuzivă a Partidului Comunist în decizia economică

Fundamentarea unor investiţii industriale era adesea rezultatul unor tocmeli politice determinate mai degrabă de puterea de influenţă a unor conducători comunişti locali, decât de argumente economice de piaţă sau de perspectiva susţinerii producţiei prin factori locali, eficienţi şi de calitate, care să construiască o producţie cu desfacere pe termen lung. Fiecare ”potenţat” comunist a reuşit, prin influenţe personale, să plaseze în câteva regiuni diferite unităţi industriale, care ulterior au consumat resurse importante din planul de stat. Au fost construite termocentrale în zone fără cărbune (Suceava, Mintia), combinate siderurgice în localități fără forță de muncă, fără minereuri sau fără acces la căi de transport (Călărași sau Târgoviște), combinate chimice sau rafinării în zone fără resurse petroliere sau infrastructură de aprovizionare (Pitești, Turnu Măgurele), fabrici de vagoane în zone fără tradiție industrială (Caracal, Turnu Severin), aluminiu la Slatina și alumină la Tulcea etc. Spre sfârşitul comunismului în România, conducătorii politici au preluat în întregime controlul asupra gestiunii economice, cu misiunea de a menţine în activitate ”citadelele” industriale, destul de şubrede cât să se prăbuşească imediat după Revoluţie. Directorii profesioniști erau deja o raritate în anii ’80.

Sistemul preţurilor unice administrate şi controlate de stat

Rigiditatea prețurilor unice, stabilite la centru, făceau imposibilă adaptarea la condițiile pieței, mai ales în cazul exporturilor. Preţurile din economie au fost iniţial stabilite la nivelul doleanţelor decât al costurilor reale şi al productivităţii. În timp s-a ajuns la decuplarea totală a veniturilor de costuri şi la crerea unor sisteme paralele de gestiune şi management, bazate pe date artificiale, ca rezultat al unor raportări în lanţ, ce nu mai reflectau de mult realitatea. În perioada premergătoare Revoluţiei, preţurile nu mai reflectau costurile reale şi consumurile cantitative, dar nici însuşirile calitative ale produselor şi serviciilor. Produsele industriale exportate sau materiile prime din import erau internalizate la preţuri locale prin cursuri de schimb diferite şi arbitrare care reflectau subvenţii masive. Economia şi-a pierdut astfel competitivitatea reală în lipsa aşezării preţurilor pe baze reale, iar liberalizările ulterioare ale prețurilor pentru formarea pieţelor a durat şi continuă și azi pe alocuri.

Angajarea completă a forţei de muncă active pe termen nelimitat

Nu este intuitiv de ce angajarea completă a forței de muncă, care și azi este obiectiv prioritar al politicilor publice, a fost un factor negativ în comunism. În capitalism, investiții rationale și eficiente creează locuri de muncă, iar angajarea este flexibilă, pe măsura nevoilor de producție. În comunism s-au construit obiective industriale în scopul angajării forței de muncă neindustriale. Nevoile de producție se dimensionau la nivelul forței de producție și nu invers. Peste 30.000 de muncitori din orașul Galați și împrejurimi erau angajați la Combinatul Siderurgic. Azi lucrează mai puțin de 5.000 pentru o producție și un export mai mare. Sistemul producţiei naţionale avea o dimensiune pronunţat socială. Economia s-a transformat treptat într-un imens aparat de asistenţă socială, indiferent de nevoile producţiei, de aptitudinile individuale sau de creşterea productivităţii. Industria a ajuns la un stadiu de supra-angajare, cu un excedent de lucrători ineficienţi și nepregătiți uneori, dar care contau la asigurările sociale devenite curând nesustenabile. Într-o economie de piață, oamenii au permanent oportunități pentru schimbarea locului de muncă.

Lipsa oricărei legături dintre recompensa şi performanţa individuală

Treptat, s-a destrămat legătura între recompensa muncii (pachetul salarial) şi performanţa individuală. Compensaţia şi stimulentele erau aceleaşi pentru poziţii similare sau comparabile, indiferent de rezultate, eforturi, aptitudini, talent sau interes. Pe aşteptările induse de garantarea locurilor de muncă, cantitatea şi calitatea muncii depuse sau creşterea productivităţii nu aveau un rol determinant. Muncitorii mai productivi nu erau motivaţi să producă mai mult, multe idei novatoare nu erau valorificate şi stimulate, veniturile erau plafonate indiferent cât de întreprinzător erai. Cercetarea a devenit o activitate administrativă, iar stimulentele se acordau pe criterii disciplinare sau politice. Productivitatea muncii s-a deteriorat odată cu calitatea produselor şi serviciilor. Economia este rezultatul comportamentelor individuale. “Noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc” era o maximă a timpului.

Acestea sunt principalele probleme structurale care au condus la căderea sistemului de producţie comunist. Tranziţia la economia de piaţă s-a dovedit un proces lung şi anevoios. Moștenirea industrială era imposibil de continuat în aceeași structură. Industria trebuia reconstruită şi întreprinderile industriale reformate. Multe întreprinderi industriale s-au modernizat complet sub acţionariat român (Compa – Sibiu, Elba – Timişoara, Farmec – Cluj, RAAL şi Rombat – Bistriţa etc.), dar principalii agenţi de schimbare în industria românească au fost investitorii străini (Dacia – Renault, Sidex – Arcelor, Petrom – OMV). România exportă acum mai mult decât dublu (aproape 50 miliarde euro) faţă de cei mai buni ani ai industriei socialiste. Țara are cu siguranţă acum o industrie mai avansată şi mai eficientă care este un ingredient necesar dar nu suficient pentru o economie de piață matură.

Platforma industrială a Iaşiului a atras mai puţini investitori străini, atât din cauza profilului unor industrii rămase în urmă, cât şi a poziţiei geografice. Dar au apărut multe întreprinderi industriale noi. La peste 20 de ani de la schimbarea sistemului economic în România şi mai ales de când zona a devenit frontieră estică a Uniunii Europene, investitorii industriali şi-au aşezat la Iaşi baza de producţie pentru piaţa locală, piaţa estică şi export (Delphi Packard, poate cel mai mare exportator de tehnologie de vârf). Tot mai mulţi tehnicieni şi muncitori români, mulţi reveniţi din străinătate, îşi găsesc locuri de muncă în întreprinderile industriale din Iaşi.

 

Cei nostalgici și cei care doresc să-i înteleagă pot (re)vedea filmul Imposibila Iubire (1983) de Constantin Vaeni dupa romanul “Intrusul” de Marin Preda.

10/06/2013 1 Comment română

About the Author

Mișu Negrițoiu

  • marcel Borodi

    Ma bucur sa vad abordari rationale si documentate.
    Altfel trecutul devine prea roz.
    Marcel .