La unii e mai criză decât la alţii


The Mount Washington Resort at Bretton Woods, New Hampshire, USA, site of the 1944 conference that set a new financial order.

Criza financiară declanşată în 2008, care a aruncat Europa în cea mai serioasă recesiune postbelică, a pus în evidenţă slăbiciunile de fond ale economiilor naţionale, unele ţări suferind “corecţii” semnificative. Primul val de corecţii (2008 – 2010) a generat o scădere a producţiilor naţionale (PIB) de până la 10% în Ţările Baltice, România, Ungaria, Ukraina etc. Al doilea val (2010 – 2013) a declanşat explozia datoriilor publice în Grecia, Italia, Spania, Portugalia (grupul PIGS) şi criza sistemelor bancare supradimensionate cu depozite şi credite străine în Cipru, după Islanda şi Irlanda.

Anterior crizei, ţările erau evaluate la nivelul performanţei standard a blocului economic din care fac parte (în cazul celor de mai sus, UE). Identificarea lor cu blocul economic era de natură să atenueze/ascundă vulnerabilităţile individuale. Sub presiunea crizei, pieţele financiare au început să diferenţeze performanţa individuală a ţărilor, sub forma unei plaje largi a costurilor de finanţare cuprinsă între 1% – 10% (între Grecia şi Germania chiar mai mult). Din perspectiva costurilor de finanţare au apărut regrupări de “ţări nord/sud” sau “ţări periferice” (vezi mai sus şi PIGS). Ce diferenţiază aceste ţări?

Ţările europene s-au dezvoltat istoric pe baza unor tradiţii economice, valori socio-culturale şi instituţii proprii, diferite de la o ţară la alta, dar în cadrul unor politici economice relativ apropiate, izvorâte din teoriile dominante ale dezvoltării, de la Adam Smith (1776) la Keynes şi instituţiile de la Bretton Woods (1944). Evaluarea economiilor naţionale se face azi prin prisma “consensului de la Washington” (filozofia FMI), cu accent pe stabilitatea macroeconomică (echilibru intern şi extern), liberalizarea pieţelor şi privatizarea.

Principalele componente ale stabilizării macroeconomice sunt echilibrul între veniturile şi cheltuielile publice (deficitul bugetar recomandat în UE până la 3%) şi echilibrul sectorului extern, între intrările şi ieşirile de bunuri şi servicii (deficitul de cont curent recomandat convenţional de 3% – 5%) care reflectă starea de funcţionare a economiei. Menţinerea acestor echilibre pe termen lung, alături de niveluri acceptabile de creştere a preţurilor (inflaţie 2% – 3%) şi de ocupare a forţei de muncă (şomaj 5% – 6%) conferă economiei o bază de creştere sustenabilă,  durabilă.

La unii e mai criză decât la altii nu pentru că nu sunt diligenţi în eforturi sau pentru că nu au capacitate de creaţie, ci pentru că nu au urmat disciplina financiară a “consensului de la Washington” care conferă economiilor caracterul de sustenabilitate. Prin deviere masivă de la politicile standard, o serie de economii au devenit nesustenabile, cu deficite fiscale majore şi datorii publice de peste 200% din PIB (Grecia, Italia), cu dezechilibre externe şi economii monetare exagerate (Cipru are active financiare de 8 ori mai mari decât economia reală), cu cheltuieli publice (programe de asistenţă socială) cu mult peste posibilităţile lor. Poate că “sudul” sau “periferia” muncesc la fel de mult ca “nordul” sau “centrul”, dar conform pieţelor financiare, mai ineficient (şi se pare că le trebuie un deceniu pentru corectarea dezechilibrelor).

În perioada anterioară crizei, bugetele publice în mai multe ţări au atins deficite de 8% – 12% (Irlanda, România, Italia, Spania etc.), iar conturile curente au ajuns la deficite de 15% – 20% (România, Ungaria, Ţările Baltice). Efectele s-au văzut imediat cum a început criza: producţia a scăzut şi şomajul a crescut. Ca să revii din aceste dezechilibre la niveluri acceptabile, după ce a dat peste tine o criză financiară mondială, ai nevoie de “măsuri de austeritate”. Aşa cum ştim, dezbaterea publică pe marginea (ne)aplicării acestor măsuri este controversată şi a declanşat şi crize politice (Grecia, Italia) aduncând unele ţări în impas.

Unii sunt de parere că nivelul deficitelor şi al datoriei publice nu e corelat cu sărăcia sau bogăţia. Spre exemplu, România a avut în mod constant deficite relativ mici şi datorie publică scăzută, dar nu din cauză că este bogată. Sunt ţări bogate care au datorii publice uriaşe şi deficite bugetare mari (a se vedea Franţa şi Germania în urmă cu câţiva ani şi SUA acum). Eu sunt de părere că nu mulţi îşi permit să ignore “consensul de la Washington” şi că o faci pe pielea ta. Dacă eşti o economie puternică, cu o producţie naţională şi bază de impozitare mare, ai venituri bugetare suficiente să-ţi acopere cheltuielile publice, inclusiv programele sociale. Dacă eşti o economie mai mică şi/sau mai slabă, ai venituri mai mici decât cheltuielile publice şi înregistreazi deficite bugetare mari,  pe care trebuie să le acoperi prin datorie publică (limitată în UE la 60% din PIB).

Cu alte cuvinte, dacă te finanțează piețele internaționale și nu ai nevoie de ajutorul FMI, poţi să faci ce vrei. Dacă ai nevoie de ajutor, pentru că nu gasești fiananțare corespunzătoare pentru deficitele tale, urmezi lecţia învăţată la şcoală. Dacă eşti o ţară care are nevoie să atraga investiţii străine şi capital, echilibrul balanţei de plăţi externe exprimă o eonomie competitivă şi atractivă. Deficitul mare al balanţei de plăţi declanşează asistenţă FMI şi impune politici economice “ortodoxe” de corecţii şi restructurare pentru refacerea “sustenabilităţii”. Reformele impuse de FMI/UE urmaresc creşterea competitivităţii economiei reale.

De remarcat că dezvoltarea durabilă, bazată pe echilibre fiscale şi stabilitate financiară, părea că este o componentă naturală a economiilor occidentale. Se mai făceau corecţii pe ici-colo, în funcţie de ciclurile economice, şi rar unele ţări dezvoltate chiar au făcut obiectul programelor de asistenţă FMI pentru restructurare majoră (în Anglia efectuată de Margaret Thatcher cu un curaj şi hotărâre rar întâlnite în mediul politic). Dar, în general, lumea vestică a fost destul de relaxată crezând că lecţia trebuia predată numai ţărilor în dezvoltare, emergente. Criza financiară a ridicat însă voalul de uniformitate a țărilor Euro, care erau evaluate de piețele financiare ca grup și se finanțau în condiții apropiate, punând acum accent pe performanța individuală și sustenabilitatea economiilor naționale. Iar diferentele sunt enorme. A fi numai membru UE nu mai este suficient. Trebuie sa te și comporti ca un membru.

România a trebuit să înveţe această lecţie în perioada de tranziţie de la o economie centralizată la o economie de piaţă. Astăzi, cu o economie de piaţă funcţională, trebuie numai să aplice lecţia. Se pare, însă, că a venit rândul întregii Europe să (re)înveţe “consensul de la Washington”. Eu sunt optimist că se va întâmpla şi că vom avea o Uniune Europeană mai rezistentă la crize financiare și economii naționale mai puternice.

10/05/2013 1 Comment română

About the Author

Mișu Negrițoiu

  • Alexandru Calin

    Multumesc ca ati inceput sa scrieti. E binevenit acest blog.

    Ne putem considera foarte norocosi ca am avut parte doar cativa ani de bani ieftini. Pentru Romania recesiunea a venit la timp. Ce datorie publica si ce deficit bugetar ar fi avut acum statul roman daca ar fi izbucnit criza in 2012?