Mai au suflu capitaliştii români?

Mai au suflu capitaliştii români?

Revista Forbes Romania dedică o ediţie specială poveştilor emoţionante despre “Primul Milion” a peste 30 de antreprenori români, ca rezultat, în principal, al “intuiţiei şi flerului confirmate”, “obstinaţiei reinvestirii”, “curajului, curiozităţii şi modestiei”, “încrederii în noi”, “analizei pieţei pe termen mediu”, dar şi “corectitudinii”, “calităţii produselor şi serviciilor” etc. Cum s-au format capitaliştii în România şi unde sunt ei astăzi?

Primii paşi spre capitalism au început confuz şi timid. În timp ce se constituiau în pripă echipe de înţelepţi care să le spună liderilor politici ce trebuie făcut pentru transformarea economiei (*1), măsurile populiste abundau, la presiunea străzii şi a nevoilor zilnice. În acele zile, puţini se întrebau de ce a căzut comunismul, iar marea majoritate vroia să ştie dacă mai continuă lipsurile, frigul şi magazinele goale. Am identificat patru valuri de apariţie şi dezvoltare a capitaliştilor români (*2).

Economia de piaţă în România a început în 1990 – 1991 cu liberalizările de importuri de bunuri de consum pentru populaţie (pui americani, televizoare color, cu şi fără telecomandă etc.) şi importurile de materii prime pentru consumul industrial. Salariile au fost plătite integral după mulţi ani (fără reţinerile pentru nerealizarea planului) şi au fost eliberate contribuţiile salariaţilor la “capitalul social” al întreprinderilor de stat, ceea ce a generat o putere de cumpărare mai mare. De teama inflaţiei, statul a ”investit” circa 2 miliarde de dolari (surplusul balanţei de plăţi comuniste) în bunuri de lux scumpe, care “să absoarbă excedentul de numerar din piaţă” potrivit intenţiilor oficiale (?!). De fapt autorităţile nu au ştiut cum să protejeze economia de şocuri şi au irosit excedentul balanţei de plăţi pe importuri de mărfuri scumpe şi produse banale, în loc de echipamente şi tehnologii pentru creăterea productivităţii.

Atunci au survenit şi primele oportunităţi de afaceri comerciale pe care le-au valorificat românii. Primii au fost cei care au făcut bani în comunism (demnitari cu salarii mari, angajaţi ai firmelor străine în România sau intermediari de bunuri căutate ”la negru”), cei care au avut acces la resurse locale (activişti de partid, funcţionari de stat sau din serviciile secrete) şi cei cu relaţii internaţionale (lucrători în comerţul exterior, sportivi recunoscuţi, români rezidenţi în străinătate). Sursele câştigurilor au fost preţurile (deşi “adaosul comercial” a fost limitat o bună perioadă la 30%) şi cursul de schimb valutar. Preţurile bunurilor de import erau mari pentru că oamenii plăteau oricât pentru bunuri la care nu au avut acces până atunci pentru că li se părea că le ridică statutul social.

Al doilea val a survenit când s-au distribuit în proprietate personală apartamentele de stat închiriate populaţiei oraşeneşti şi câte jumătate de hectar de pământ pentru populaţia rurală. Aşa a început procesul restituirii proprietăţilor private, confiscate de statul comunist, proces lung şi costisitor, care a durat 20 ani (şi încă nu s-a terminat…). Au fost restituite proprietăţile agricole (mai întâi 10 şi respectiv 50 hectare), silvice, imobiliare şi industriale. Restituirea acestor proprietăţi a pus în circuitul economic resurse noi şi a generat venituri importante pentru o altă categorie de capitalişti români, care le-au dezvoltat sau le-au valorificat (mai ales către investitori străini). Proprietăţile au fost probabil cea mai importantă sursă de venituri pentru mulţi moştenitori români, domiciliaţi în ţară sau în străinătate, şi au făcut obiectul a numeroase tranzacţii imobiliare, cu preponderenţă după intrarea României în Uniunea Europeană.

Redistribuirea activelor productive ale statului a fost o sursă importantă de privatizare si al treilea val generator de capitalişti. În primii ani, echipe întregi au părăsit pur şi simplu vechile fabrici comuniste, institutele de cercetări sau întreprinderile comerciale şi au dezvoltat pe cont propriu aceleaşi activităţi (IT, producţie industrială, construcţii, servicii etc.), care nu aveau nevoie de prea multe investiţii sau capital. În politica oficială de privatizare, statul a oferit cupoane în întreprinderile industriale tuturor românilor (un fel de acţionari care să trăiască din dividende), care la scurt timp au fost vândute unor intermediari sau investitori şi folosite la concentrarea proprietăţii. Un număr de întreprinderi mici şi mijlocii de stat au fost oferite pe datorie salariaţilor şi conducerii (metoda MEBO). Proprietatea asupra acestor companii a fost concentrată în mina unor grupuri mai restrânse sau a fost preluată de societăţi multinaţionale sau alţi investitori.

În ultimul deceniu investiţiile străine directe au contribuit nu numai la restructurarea şi dezvoltarea economiei româneşti, dar şi la apariţia şi formarea clasei antreprenoriale locale care formează al patrulea val de capitalişti. Corporaţiile multinaţionale care au investit în România aveau nevoie de servicii (distribuţie, logistică, sevicii juridice, de contabilitate, materiale consumabile, piese de schimb etc.) pe care le-au solicitat unor furnizori locali în formare şi pe care i-au ajutat să crească. Multinaţionalele au promovat capitalismul şi spiritul de afaceri în forţă, atât prin oportunităţile create, prin modelul propriu de organizare şi prin formarea oamenilor. Mulţi foşti salariaţi ai companiilor străine au dezvoltat afaceri pe cont propriu şi au trecut în categoria capitaliştilor români.

În toate aceste valuri, antreprenorii români folosesc oportunităţile, cererea din piaţă, ofertele gratuite sau ieftine de active de stat. Aşa cum citim şi în Forbes, ei folosesc curajul, îndrazneala, flerul, curiozitatea, încrederea, dar mai puţin analiza. Şi nu menţionează banii sau comoara moştenită din familie aproape deloc. Cu excepţia celor care aveau venituri mai mari la Revoluţie, banii românilor au venit numai din retrocedarea proprietăţilor sau achiziţia de active de la stat la preţuri mult subevaluate. Mai sunt şi banii făcuţi în primul val al afacerilor comerciale care, însă, au fost folosiţi repede pentru achiziţii de noi active fizice. În acea perioadă cu cât aveai mai multe active fizice, cu atât erai mai bogat.

Antreprenorii români nu şi-au alocat timp pentru capitalizarea societăţilor lor. Au lipsit planurile de dezvoltare pe termen mediu şi lung. Capitalismul românesc a fost unul oportunistic şi nu a construit afaceri durabile, iar criza financiară a redus masiv banii din afară şi a forţat statul la o politică fiscală austeră. Asta a redus substanţial comenzile către sectorul privat şi, în consecinţă, starea fragilă a capitalismului românesc a devenit mai vizibilă.

Nu sunt date statistice pentru o analiză de detaliu a activităţii capitaliştilor români. Ştim însă că gradul de îndatorare la bănci a sectorului corporatist din România este de 207%. Cea mai mare parte a datoriei este pe termen scurt. Dacă am separa societăţile multinaţionale şi pe cele de stat, care sunt adecvat capitalizate şi cu expunere mai mică, am vedea că sectorul societăţilor private româneşti este şi mai îndatorat, probabil de 3-4 ori nivelul capitalului social. Pare că “noua burghezie” română a dezvoltat afaceri mai mult pe datorie. Pentru o funcţionare sănătoasă, aceste companii trebuie însă capitalizate. Fără o viziune, o strategie, un plan bine conturat şi ceva resurse proprii nu vor putea să folosească cu mai mult randament nici creditul bancar şi nici Fondurile Europene.

Capitaliştii români nu au nici o tradiţie, nici o istorie, nici o legătură cu predecesorii lor antebelici, a căror apariţie s-a produs în urmă cu peste 150 ani (*3). Foştii industriaşi români care şi-au recuperat proprietăţile – Malaxa, Aushnitt, Mociorniţa – nu au revenit în activitatea productivă (cu o singură excepţie pe care o cunosc, Azur Timişoara). Capitalul naţional nu a făcut niciodată obiectul unor politici dedicate în perioada post revoluţionara, cum a fost cazul investiţiilor străine directe.

Cum să concureze atunci cu omologii lor europeni, care acumulează capital, cunoştinţe, tehnologii de sute de ani? Pot ei să se mai reinventeze după experienţa cu criza din ultimii cinci ani? Vor continua capitaliştii români să vadă economia de piaţă ca o sursă rapidă de îmbogăţire? Este nevoie de educaţie, de înţelegere a mecanismelor economiei de piaţă, de organizare, de gândire pe termen lung. Este nevoie de formarea şi funcţionarea pieţelor şi a instituţiilor de piaţă. Este nevoie de politici noi, de o nouă abordare. Sistemul nu valorifică resursele.

Am întâlnit în ultima perioadă un nou val de antreprenori moderni, mai educaţi, mai analitici, mai transparenţi, mai inventivi şi mai eficienţi. Ei ştiu să ardă etapele în epoca economiei digitale. Navighează lejer pe internet şi au o libertate de mişcare în lume. Ei au trecut la servicii sau industrii care au nevoie de mai puţin capital şi nu mai au o înclinaţie spre a acumula active fizice (costisitoare) precum generaţia anilor ’90. Ei clădesc o economie modernă în România, dar sunt limitaţi de activitatea majorităţii politicienilor care nu înţeleg că dacă ar sprijini această categorie prin legislaţie clară, stabilă şi transparentă, ar avea de câştigat şi unii şi alţii.

De aprofundat

(*1) “Schiţa privind Strategia înfăptuirii economiei de piaţă în România”, mai 1990
(*2) “Noul capitalism românesc” de Vladimir Paşti, ed. Polirom 2006
(*3) “Burghezia română. Originea şi rolul ei istoric” de Ştefan Zeletin, Bucuresti 1925, ed. Humanitas 1992
Mișu Negrițoiu