Opera Naţională: instituţie locală sau internaţională?


Merg din când în când la operă, deși nu sunt un meloman împătimit şi nu urmăresc toate spectacolele sau vedetele de operă așa cum fac unii prieteni. Îmi place să văd însă instituţiile reprezentative pentru un popor, atunci când merg în străinătate, pentru că mă preocupă istoria şi civilizaţia omenirii. Aşa am ajuns să văd, pe lângă Opera Naţională din Bucureşti sau operele din Cluj, Iaşi şi Timişoara, marile instituţii tradiţionale de operă – de la Balşoi Teatr din Moscova, Opera din Chişinău, la Opera Scala din Milano, Opera din Roma, Operele din Viena, Amsterdam şi Istanbul, Opera Garnier din Paris, până la Covent Garden – Londra şi Metropolitan Opera din New York.

Merg la spectacolele de operă, aşa cum merg la concerte sau cum vizitez muzeele acolo unde ajung (prefer arta modernă şi contemporană), adică fără o prea mare pregătire prealabilă, fără să urmăresc “nume” şi fără mari aşteptări sau dezamăgiri. Pur şi simplu iau act de evenimentele culturale din lume şi încerc să râmân cu câte ceva – informaţii, cunoştinţe, albume sau cataloage.

Operele au ramas reprezentative şi se identifică cu procesul istoric de formare naţională – de la clădirile clasice şi impunătoare  (stil baroc majoritatea), până la montajele în stil clasic sau modern, cu artişti celebri care se mişcă prin toată lumea. În multe ţări sunt subvenţionate din bugetele de stat pentru ca fac parte din “mândria” naţională. Dar sunt simultan instituţii moderne şi comerciale, fără rabat de la calitatea actului cultural, cu săli imense, mii de spectatori şi venituri pe măsură: Metropolitan Opera, Covent Garden şi … Opera Naţională Bastille. Da, Opera Bastille este altceva decât Palatul Garnier, ambele fac parte din Opera Naţională din Paris, una mai clasică şi …naţională, prin clădire şi spectacole, cealaltă (Bastille), mai modernă şi …internaţională (globală), prin repertoriu, artişti şi …spectatori.

Opera Bastille are o clădire nouă, din metal şi sticlă, cu o sală de peste 2.500 de locuri, plină de spectatori francezi şi străini. Dar ce este “naţional” sau “francez” în Opera Bastille, în poate cel mai naţionalist şi centralizat stat din lume (fără Rusia şi China) iar Bastille cu o istorie aparte, exprimând spiritul francez? Iată ultimul spectacol pe care l-am văzut recent – Rigoletto de Giuseppe Verdi (11 aprilie-30 mai 2016): Director muzical – Nicola Luisotti (Toscana),  Regia – Claus Guth (Frankfurt), Decor şi costume – Christian Schmidt (Coburg), Coregrafia – Teresa Rotenberg (Buenos Aires), etc. Deocamdată niciun francez. Şi dacă ne uităm pe distribuţie, intâlnim interpreţii principali născuți în S.U.A. (Rigoletto), Moldova (Gilda), Polonia (Sparafucile), Bulgaria (Maddalena) sau România (La Contessa), etc. Şi numai doi artişti francezi – Isabelle Druet (Giovanna) şi Cristophe Berry (Matteo Borsa). Din 29 de nume care au montat şi au cântat, inclusiv dubluri, în tot spectacolul.

În mesajul pentru sponsori, Opera Naţională din Paris îşi îndeamnă prietenii să contribuie cu cât pot pentru susţinerea acestui “loc de creaţie şi inspiraţie pentru generaţiile viitoare” şi pentru a atrage “cei mai mari artişti lirici, regizori şi coregrafii cei mai renumiti”. Şi aşa, Opera Naţională a devenit o instituţie internaţională, deschisă, competitivă, care atrage artişti şi spectatori din toată lumea. Dar este o operă franceză, susţinută în parte din bugetul de stat, pentru că reprezintă Parisul şi Franţa pe glob.

România, o ţară de tradiţie franceză, cu instituţii franceze împrumutate încă din secolul XIX, dar şi după căderea comunismului – de la instiţutiile publice, economice dar şi culturale – însă Opera Naţională din Bucureşti nu se aliniază la valorile franceze moderne, în spiritul deschiderii şi performanţei, indiferent de naţionalitatea artiştilor. De ce bugetul de stat trebuie să finanţeze “naţionali” necompetitivi şi nu instituţii naţionale competitive?

De ce artiştii lirici români protestează împotriva “infiltrării” în opera română a balerinei Alina Cojocaru (Covent Garden) şi a partenerului ei danez? Şi ce se întâmplă cu instituţiile culturale din România care nu rezistă competiţiei moderne internaţionale? Să ne înţelegem: nu este vorba despre distrugerea instituţiilor naţionale şi sufocarea specificului cultural naţional. Pentru tradiţii naţionale, Tratatul Uniunii Europene are instituţia “subsidiarităţii” şi manifestarea naţională este nelimitată. Dar opera promovează valorile universale şi este supusă competiţiei globale. Am rămas astfel în urma dezvoltărilor moderne, incât nici la modelele tradiţionale nu ne mai uităm? Acesta este drumul spre înainte sau spre înapoi? Sunt convins că românii au capacitatea şi forţa să se reinventeze şi să îmbraţişeze valorile moderne. Mulţi o şi fac.

20/06/2016 0 Comments română

About the Author

Mișu Negrițoiu