Author Archive

Are Romanian Capitalists Out of Steam?

Forbes Romania magazine dedicated a special edition to the touching stories of over 30 Romanian businessmen about their “First Million”, which they obtained primarily due to their “unquestioned intuition and flair”, their “determination to reinvest”, their “courage, curiosity and modesty”, their “confidence”, “medium term market analysis”, as well as to their “fairness”, to the “quality of the products and services delivered”, etc. How did Romanian capitalists emerge and where are they now?

The first steps towards capitalism were shy and confused. While teams of wise men were being hurriedly formed to tell the political leaders what needed to be done to transform the economy (*1), many populist measures were being taken under the pressure of the population and of the daily needs. During those times, few people wondered why communism fell and the majority wanted to know if there were still going to be shortages, queues, etc. Romanian capitalists emerged and developed in four waves.

The Romanian market economy began in 1990-1991 with the liberalization of the import of consumer goods for the population (poultry from the U.S., color TV sets, etc.) and the import of raw materials for industrial consumption. The salaries were paid in full for the first time in many years (without deductions for “failure to achieve the plan”) and the employees’ contributions to the social capital of state enterprises were released. The net effect was to raise the purchasing power of the general population. For fear of inflation, the state “invested” approximately 2 billion USD (the surplus of the balance of payments during Communism) in expensive luxury items, “to absorb the excess cash on the market” according to the official intentions (?!). In fact, the authorities didn’t know how to protect the economy against shocks and wasted the surplus of the balance of payments on imports of expensive commodities and ordinary products, instead of acquiring equipment and technologies to increase productivity.

That was when the first business opportunities appeared and were capitalized by Romanians. The first to pursue the new opportunities were those who made money during Communism (state officials with high salaries, employees of foreign companies residing in Romania or local brokers of goods that were sold on the black market), those who had access to local resources (party activists, civil servants or Secret Service officers) and those who had international connections (people working in foreign trade, famous sportsmen, Romanians residing abroad). The source of their gains was a straight up markup (although margin from trading was limited for a while to 30%) and the exchange rate. The prices of the import goods were high because people would have paid anything for goods they hadn’t had access to until then because they felt this was raising their social status.

The second wave came when the apartments leased from the state were transferred in the private ownership of the urban population and half a hectare of land was distributed to each rural family. Thus started the long and expensive process of restitution of private property confiscated by the Communist state, a process that extended over 20 years (and is still in progress…). The state restituted agricultural property (first 10 and then 50 hectares), forests, real estate and industrial property. The restitution of such property infused new resources into the economy and generated significant income for another category of Romanian capitalists, who developed and capitalized on it especially by selling it to foreign investors. This kind of property was perhaps the most important source of income for many Romanian heirs residing in the country or abroad and formed the object of many real estate transactions, especially after Romania’s accession to the European Union.

The redistribution of the state’s production assets represented a significant source of privatization and the third wave of capitalists. During the first years, entire teams of professionals simply left the old communist factories, the research institutes, or the trade enterprises and developed on their own similar business in IT, industrial manufacturing, constructions, services, etc., that did not require much capital investment. In the official privatization policy, the state offered coupons in the state industrial enterprises for all Romanians (a kind of shareholders who could live off dividends), which were soon sold to middlemen or investors and used by the acquirers to consolidate ownership. Several small and medium sized enterprises were sold on credit to the employees and the management (the MEBO method). The ownership over such companies ended up concentrated in the hands of smaller groups or was acquired by multinational companies.

In the last decade, foreign direct investments contributed not only to restructuring and developing the Romanian economy, but also to the formation and development of the local class of businessmen and women, representing the fourth wave of capitalists. Multinational corporations that invested in Romania required services (distribution, logistics, legal and accounting services, consumables, spare parts, etc.) which they acquired from local suppliers, thereby helping them grow. The multinationals strongly promoted capitalism and entrepreneurship by the opportunities they created, by their own organization systems, and by training people. Many former employees of foreign companies started their own businesses, thus becoming Romanian capitalists.

In all these waves, Romanian entrepreneurs used opportunities, market demand, low (or sometimes free?!) prices on tenders for state assets. As mentioned by Forbes, they used courage, audacity, flair, curiosity, confidence, but thorough analysis… not so much. And they make little or no mention at all of the family inheritance. With the exception of the few people who had good salaries when the Revolution broke out, the Romanians’ money came from the restitution of property or acquisition of state assets at prices much below their real value. There was also the money made during the first wave of the trade businesses, but this money was quickly used to purchase new tangible assets. In those days, the more tangible assets you owned, the richer you were considered.

Romanian businessmen did not take the time to capitalize their companies. They had no long and medium term development plans. Romanian capitalism was an opportunistic one, failing to build long-lasting businesses and the financial crisis drastically reduced foreign investment forcing the state to adopt an austerity fiscal policy. This significantly reduced the orders from the State to the private sector and exposed the fragility of Romanian capitalism.

There aren’t any statistical data for a detailed analysis of the Romanian capitalists’ activity. We know, however, that the indebtedness degree of the Romanian corporate sector is 207%. Most of the debt is short term. If we separate the multinationals and the state companies, which are adequately capitalized and less exposed, we can see that the Romanian private companies are even deeper buried in debts, probably 3 or 4 times the value of their social capital. It seems that “new money” in Romania is made from businesses built mostly on debt. In order to operate soundly, such companies need to be capitalized. Without a vision, a strategy, a well-made plan and their own resources, these businesses will not be able to increase yields from bank loans or European Funds.

Romanian capitalists have no tradition, no history, and no connection with their pre-war predecessors, who emerged over 150 years ago (*2). The former Romanian industrialists who were restituted their properties – Malaxa, Aushnitt, Mociornita – did not return to production (with only one exception that I am aware of, Azur Timisoara). National capital was never subject to specific policies in the period following the Revolution, as was the case of foreign direct investments.

How, then, could Romanian capitalists compete with their European counterparts, who have been accumulating capital, know-how and technologies for hundreds of years? Can they reinvent themselves after experiencing the crisis in the past five years? Will Romanian capitalists keep seeing the market economy as a source of quick wins? They could benefit from further education and a better understanding the mechanisms of the market economy with focus on organization and long term planning. They need operational markets and institutions, new policies and a new approach.

Lately, a new wave of entrepreneurs is emerging. They are modern, more educated, more analytical, more transparent, more innovative and more efficient. They know how to operate in the digital economy era. They navigate the Internet easily and move freely around the world. They adopted services or industries that require less capital and are no longer tempted to accumulate (expensive) tangible assets like the 90s generation. They are building a modern economy in Romania, but are limited by the activity of most politicians who don’t understand that if they support this category with a clear, stable and transparent legislation, both sides win.

Further Reading

(*1) “Strategy to Establish the Market Economy in Romania”, May 1990

(*2) “Burghezia romana. Originea si rolul ei istoric” [Romanian Bourgeoisie. Its Origins and Role in History ] by Stefan Zeletin, Bucharest 1925, Humanitas Publishing House, 1992

(*3) “Noul capitalism romanesc” [New Romanian Capitalism] by Vladimir Pasti, Polirom Publishing House, 2006

Mișu Negrițoiu

Mai au suflu capitaliştii români?

Revista Forbes Romania dedică o ediţie specială poveştilor emoţionante despre “Primul Milion” a peste 30 de antreprenori români, ca rezultat, în principal, al “intuiţiei şi flerului confirmate”, “obstinaţiei reinvestirii”, “curajului, curiozităţii şi modestiei”, “încrederii în noi”, “analizei pieţei pe termen mediu”, dar şi “corectitudinii”, “calităţii produselor şi serviciilor” etc. Cum s-au format capitaliştii în România şi unde sunt ei astăzi?

Primii paşi spre capitalism au început confuz şi timid. În timp ce se constituiau în pripă echipe de înţelepţi care să le spună liderilor politici ce trebuie făcut pentru transformarea economiei (*1), măsurile populiste abundau, la presiunea străzii şi a nevoilor zilnice. În acele zile, puţini se întrebau de ce a căzut comunismul, iar marea majoritate vroia să ştie dacă mai continuă lipsurile, frigul şi magazinele goale. Am identificat patru valuri de apariţie şi dezvoltare a capitaliştilor români (*2).

Economia de piaţă în România a început în 1990 – 1991 cu liberalizările de importuri de bunuri de consum pentru populaţie (pui americani, televizoare color, cu şi fără telecomandă etc.) şi importurile de materii prime pentru consumul industrial. Salariile au fost plătite integral după mulţi ani (fără reţinerile pentru nerealizarea planului) şi au fost eliberate contribuţiile salariaţilor la “capitalul social” al întreprinderilor de stat, ceea ce a generat o putere de cumpărare mai mare. De teama inflaţiei, statul a ”investit” circa 2 miliarde de dolari (surplusul balanţei de plăţi comuniste) în bunuri de lux scumpe, care “să absoarbă excedentul de numerar din piaţă” potrivit intenţiilor oficiale (?!). De fapt autorităţile nu au ştiut cum să protejeze economia de şocuri şi au irosit excedentul balanţei de plăţi pe importuri de mărfuri scumpe şi produse banale, în loc de echipamente şi tehnologii pentru creăterea productivităţii.

Atunci au survenit şi primele oportunităţi de afaceri comerciale pe care le-au valorificat românii. Primii au fost cei care au făcut bani în comunism (demnitari cu salarii mari, angajaţi ai firmelor străine în România sau intermediari de bunuri căutate ”la negru”), cei care au avut acces la resurse locale (activişti de partid, funcţionari de stat sau din serviciile secrete) şi cei cu relaţii internaţionale (lucrători în comerţul exterior, sportivi recunoscuţi, români rezidenţi în străinătate). Sursele câştigurilor au fost preţurile (deşi “adaosul comercial” a fost limitat o bună perioadă la 30%) şi cursul de schimb valutar. Preţurile bunurilor de import erau mari pentru că oamenii plăteau oricât pentru bunuri la care nu au avut acces până atunci pentru că li se părea că le ridică statutul social.

Al doilea val a survenit când s-au distribuit în proprietate personală apartamentele de stat închiriate populaţiei oraşeneşti şi câte jumătate de hectar de pământ pentru populaţia rurală. Aşa a început procesul restituirii proprietăţilor private, confiscate de statul comunist, proces lung şi costisitor, care a durat 20 ani (şi încă nu s-a terminat…). Au fost restituite proprietăţile agricole (mai întâi 10 şi respectiv 50 hectare), silvice, imobiliare şi industriale. Restituirea acestor proprietăţi a pus în circuitul economic resurse noi şi a generat venituri importante pentru o altă categorie de capitalişti români, care le-au dezvoltat sau le-au valorificat (mai ales către investitori străini). Proprietăţile au fost probabil cea mai importantă sursă de venituri pentru mulţi moştenitori români, domiciliaţi în ţară sau în străinătate, şi au făcut obiectul a numeroase tranzacţii imobiliare, cu preponderenţă după intrarea României în Uniunea Europeană.

Redistribuirea activelor productive ale statului a fost o sursă importantă de privatizare si al treilea val generator de capitalişti. În primii ani, echipe întregi au părăsit pur şi simplu vechile fabrici comuniste, institutele de cercetări sau întreprinderile comerciale şi au dezvoltat pe cont propriu aceleaşi activităţi (IT, producţie industrială, construcţii, servicii etc.), care nu aveau nevoie de prea multe investiţii sau capital. În politica oficială de privatizare, statul a oferit cupoane în întreprinderile industriale tuturor românilor (un fel de acţionari care să trăiască din dividende), care la scurt timp au fost vândute unor intermediari sau investitori şi folosite la concentrarea proprietăţii. Un număr de întreprinderi mici şi mijlocii de stat au fost oferite pe datorie salariaţilor şi conducerii (metoda MEBO). Proprietatea asupra acestor companii a fost concentrată în mina unor grupuri mai restrânse sau a fost preluată de societăţi multinaţionale sau alţi investitori.

În ultimul deceniu investiţiile străine directe au contribuit nu numai la restructurarea şi dezvoltarea economiei româneşti, dar şi la apariţia şi formarea clasei antreprenoriale locale care formează al patrulea val de capitalişti. Corporaţiile multinaţionale care au investit în România aveau nevoie de servicii (distribuţie, logistică, sevicii juridice, de contabilitate, materiale consumabile, piese de schimb etc.) pe care le-au solicitat unor furnizori locali în formare şi pe care i-au ajutat să crească. Multinaţionalele au promovat capitalismul şi spiritul de afaceri în forţă, atât prin oportunităţile create, prin modelul propriu de organizare şi prin formarea oamenilor. Mulţi foşti salariaţi ai companiilor străine au dezvoltat afaceri pe cont propriu şi au trecut în categoria capitaliştilor români.

În toate aceste valuri, antreprenorii români folosesc oportunităţile, cererea din piaţă, ofertele gratuite sau ieftine de active de stat. Aşa cum citim şi în Forbes, ei folosesc curajul, îndrazneala, flerul, curiozitatea, încrederea, dar mai puţin analiza. Şi nu menţionează banii sau comoara moştenită din familie aproape deloc. Cu excepţia celor care aveau venituri mai mari la Revoluţie, banii românilor au venit numai din retrocedarea proprietăţilor sau achiziţia de active de la stat la preţuri mult subevaluate. Mai sunt şi banii făcuţi în primul val al afacerilor comerciale care, însă, au fost folosiţi repede pentru achiziţii de noi active fizice. În acea perioadă cu cât aveai mai multe active fizice, cu atât erai mai bogat.

Antreprenorii români nu şi-au alocat timp pentru capitalizarea societăţilor lor. Au lipsit planurile de dezvoltare pe termen mediu şi lung. Capitalismul românesc a fost unul oportunistic şi nu a construit afaceri durabile, iar criza financiară a redus masiv banii din afară şi a forţat statul la o politică fiscală austeră. Asta a redus substanţial comenzile către sectorul privat şi, în consecinţă, starea fragilă a capitalismului românesc a devenit mai vizibilă.

Nu sunt date statistice pentru o analiză de detaliu a activităţii capitaliştilor români. Ştim însă că gradul de îndatorare la bănci a sectorului corporatist din România este de 207%. Cea mai mare parte a datoriei este pe termen scurt. Dacă am separa societăţile multinaţionale şi pe cele de stat, care sunt adecvat capitalizate şi cu expunere mai mică, am vedea că sectorul societăţilor private româneşti este şi mai îndatorat, probabil de 3-4 ori nivelul capitalului social. Pare că “noua burghezie” română a dezvoltat afaceri mai mult pe datorie. Pentru o funcţionare sănătoasă, aceste companii trebuie însă capitalizate. Fără o viziune, o strategie, un plan bine conturat şi ceva resurse proprii nu vor putea să folosească cu mai mult randament nici creditul bancar şi nici Fondurile Europene.

Capitaliştii români nu au nici o tradiţie, nici o istorie, nici o legătură cu predecesorii lor antebelici, a căror apariţie s-a produs în urmă cu peste 150 ani (*3). Foştii industriaşi români care şi-au recuperat proprietăţile – Malaxa, Aushnitt, Mociorniţa – nu au revenit în activitatea productivă (cu o singură excepţie pe care o cunosc, Azur Timişoara). Capitalul naţional nu a făcut niciodată obiectul unor politici dedicate în perioada post revoluţionara, cum a fost cazul investiţiilor străine directe.

Cum să concureze atunci cu omologii lor europeni, care acumulează capital, cunoştinţe, tehnologii de sute de ani? Pot ei să se mai reinventeze după experienţa cu criza din ultimii cinci ani? Vor continua capitaliştii români să vadă economia de piaţă ca o sursă rapidă de îmbogăţire? Este nevoie de educaţie, de înţelegere a mecanismelor economiei de piaţă, de organizare, de gândire pe termen lung. Este nevoie de formarea şi funcţionarea pieţelor şi a instituţiilor de piaţă. Este nevoie de politici noi, de o nouă abordare. Sistemul nu valorifică resursele.

Am întâlnit în ultima perioadă un nou val de antreprenori moderni, mai educaţi, mai analitici, mai transparenţi, mai inventivi şi mai eficienţi. Ei ştiu să ardă etapele în epoca economiei digitale. Navighează lejer pe internet şi au o libertate de mişcare în lume. Ei au trecut la servicii sau industrii care au nevoie de mai puţin capital şi nu mai au o înclinaţie spre a acumula active fizice (costisitoare) precum generaţia anilor ’90. Ei clădesc o economie modernă în România, dar sunt limitaţi de activitatea majorităţii politicienilor care nu înţeleg că dacă ar sprijini această categorie prin legislaţie clară, stabilă şi transparentă, ar avea de câştigat şi unii şi alţii.

De aprofundat

(*1) “Schiţa privind Strategia înfăptuirii economiei de piaţă în România”, mai 1990
(*2) “Noul capitalism românesc” de Vladimir Paşti, ed. Polirom 2006
(*3) “Burghezia română. Originea şi rolul ei istoric” de Ştefan Zeletin, Bucuresti 1925, ed. Humanitas 1992
Mișu Negrițoiu

Fetişismul nostru pentru industria socialistă

FETIȘÍSM s. n. Venerație exagerată, lipsită de discernământ, față de o idee, de un principiu etc.

Un articol recent despre Iaşi, pe care l-am scris cu mare plăcere, readuce în discuţie “zestrea extraordinară” pe care am avut-o înainte de Revoluție şi cum “multe întreprinderi ar fi fost viabile”. Imaginea platformelor industriale socialiste dăinuie peste decenii, într-un amestec de nostalgia copilăriei, când toţi părinţii mergeau la o fabrică, cu regretul că nu avem suficiente locuri de muncă în industrie (ca în Germania) şi unităţi de producţie puţine.

Probabil amândouă ar putea fi adevărate; dar să nu uităm că în România cauzele prăbuşirii comunismului au fost preponderent de natură economică: anii prelungiţi de privaţiuni de tot felulul, foamea şi lipsa alimentelor de pe piaţă, cozile interminabile, frigul din case şi raţionalizarea produselor de bază, disperarea de a supravieţui şi de a oferi un viitor copiilor. Asistăm la o incapacitate sistemică de a oferi o viaţă decentă membrilor “societăţii socialiste multilateral dezvoltate” şi de a satisface nevoile de bază ale populaţiei. Cum s-ar fi putut întâmpla asta dacă România era o ţară industrializată, cu întreprinderi viabile?

Industria socialistă românească era una de prestigiu comunist, construită pentru a demonstra că există, nu pentru a răspunde unor necesităţi ale pieţei interne sau externe. Fără îndoială că ar fi trebuit să genereze dezvoltare economică și bunăstare socială, dar a pornit de la premise greșite și a apărut într-un cadru economic și politic contorsionat și artificial. În România anilor ’80 au apărut mai devreme şi mai pregnant distorsiunile majore ale sistemului economic de comandă, îngroşat substanţial de o politică autarhică şi naţionalistă a conducătorilor comunişti. Doar că industria socialistă nu a generat o viață mai bună…

Distorsiunile fundamentale care au condus la prăbuşirea comunismului au de-a face cu ineficiența alocării resurselor, intervenţia abuzivă a factorului politic în decizia economică, sistemul de preţuri unice controlate, angajarea completă a forţei de muncă, dincolo de nevoile reale, pe o bază permanentă şi lipsa oricărei legături dintre recompensa şi performanţa individuală.

Alocarea resurselor printr-un centru de comandă unic (planul de stat)

Comunismul a desfiinţat proprietatea privată, a lichidat proprietarii şi a înlăturat de la deciziile economice operatorii individuali; iar pieţele, ca mecanisme de transmitere a semnalelor pentru decizia economică (cerere-ofertă), au dispărut. Statul era unicul proprietar în comunism, spre deosebire de multitudinea de proprietari în economia de piață. Existau șanse mai mari ca un singur proprietar să ia mai multe decizii greșite, decât mai mulți proprietari la un loc. Industria socialistă se dezvoltă pe baza planului de stat unic, care de cele mai multe ori este fundamentat pe dorinţe, informaţii şi date nerealiste. Planul de stat cuprinde obiective politice, magalomanice sau de prestigiu. România își propunea să devină al treilea mare producător de maşini-unelte în Europa, să construiască combinate de utilaj greu în toate marile oraşe, să pună în funcțiune un mare combinat siderurgic (Călărași), deși nu avea nici resursele necesare și nici piețele de desfacere. Fabricile şi uzinele au fost menţinute în funcţiune pentru a raporta producţie industrială şi a susţine artificial locuri de muncă, nu pentru că ar fi avut o activitate profitabilă.

Intervenţia abuzivă a Partidului Comunist în decizia economică

Fundamentarea unor investiţii industriale era adesea rezultatul unor tocmeli politice determinate mai degrabă de puterea de influenţă a unor conducători comunişti locali, decât de argumente economice de piaţă sau de perspectiva susţinerii producţiei prin factori locali, eficienţi şi de calitate, care să construiască o producţie cu desfacere pe termen lung. Fiecare ”potenţat” comunist a reuşit, prin influenţe personale, să plaseze în câteva regiuni diferite unităţi industriale, care ulterior au consumat resurse importante din planul de stat. Au fost construite termocentrale în zone fără cărbune (Suceava, Mintia), combinate siderurgice în localități fără forță de muncă, fără minereuri sau fără acces la căi de transport (Călărași sau Târgoviște), combinate chimice sau rafinării în zone fără resurse petroliere sau infrastructură de aprovizionare (Pitești, Turnu Măgurele), fabrici de vagoane în zone fără tradiție industrială (Caracal, Turnu Severin), aluminiu la Slatina și alumină la Tulcea etc. Spre sfârşitul comunismului în România, conducătorii politici au preluat în întregime controlul asupra gestiunii economice, cu misiunea de a menţine în activitate ”citadelele” industriale, destul de şubrede cât să se prăbuşească imediat după Revoluţie. Directorii profesioniști erau deja o raritate în anii ’80.

Sistemul preţurilor unice administrate şi controlate de stat

Rigiditatea prețurilor unice, stabilite la centru, făceau imposibilă adaptarea la condițiile pieței, mai ales în cazul exporturilor. Preţurile din economie au fost iniţial stabilite la nivelul doleanţelor decât al costurilor reale şi al productivităţii. În timp s-a ajuns la decuplarea totală a veniturilor de costuri şi la crerea unor sisteme paralele de gestiune şi management, bazate pe date artificiale, ca rezultat al unor raportări în lanţ, ce nu mai reflectau de mult realitatea. În perioada premergătoare Revoluţiei, preţurile nu mai reflectau costurile reale şi consumurile cantitative, dar nici însuşirile calitative ale produselor şi serviciilor. Produsele industriale exportate sau materiile prime din import erau internalizate la preţuri locale prin cursuri de schimb diferite şi arbitrare care reflectau subvenţii masive. Economia şi-a pierdut astfel competitivitatea reală în lipsa aşezării preţurilor pe baze reale, iar liberalizările ulterioare ale prețurilor pentru formarea pieţelor a durat şi continuă și azi pe alocuri.

Angajarea completă a forţei de muncă active pe termen nelimitat

Nu este intuitiv de ce angajarea completă a forței de muncă, care și azi este obiectiv prioritar al politicilor publice, a fost un factor negativ în comunism. În capitalism, investiții rationale și eficiente creează locuri de muncă, iar angajarea este flexibilă, pe măsura nevoilor de producție. În comunism s-au construit obiective industriale în scopul angajării forței de muncă neindustriale. Nevoile de producție se dimensionau la nivelul forței de producție și nu invers. Peste 30.000 de muncitori din orașul Galați și împrejurimi erau angajați la Combinatul Siderurgic. Azi lucrează mai puțin de 5.000 pentru o producție și un export mai mare. Sistemul producţiei naţionale avea o dimensiune pronunţat socială. Economia s-a transformat treptat într-un imens aparat de asistenţă socială, indiferent de nevoile producţiei, de aptitudinile individuale sau de creşterea productivităţii. Industria a ajuns la un stadiu de supra-angajare, cu un excedent de lucrători ineficienţi și nepregătiți uneori, dar care contau la asigurările sociale devenite curând nesustenabile. Într-o economie de piață, oamenii au permanent oportunități pentru schimbarea locului de muncă.

Lipsa oricărei legături dintre recompensa şi performanţa individuală

Treptat, s-a destrămat legătura între recompensa muncii (pachetul salarial) şi performanţa individuală. Compensaţia şi stimulentele erau aceleaşi pentru poziţii similare sau comparabile, indiferent de rezultate, eforturi, aptitudini, talent sau interes. Pe aşteptările induse de garantarea locurilor de muncă, cantitatea şi calitatea muncii depuse sau creşterea productivităţii nu aveau un rol determinant. Muncitorii mai productivi nu erau motivaţi să producă mai mult, multe idei novatoare nu erau valorificate şi stimulate, veniturile erau plafonate indiferent cât de întreprinzător erai. Cercetarea a devenit o activitate administrativă, iar stimulentele se acordau pe criterii disciplinare sau politice. Productivitatea muncii s-a deteriorat odată cu calitatea produselor şi serviciilor. Economia este rezultatul comportamentelor individuale. “Noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc” era o maximă a timpului.

Acestea sunt principalele probleme structurale care au condus la căderea sistemului de producţie comunist. Tranziţia la economia de piaţă s-a dovedit un proces lung şi anevoios. Moștenirea industrială era imposibil de continuat în aceeași structură. Industria trebuia reconstruită şi întreprinderile industriale reformate. Multe întreprinderi industriale s-au modernizat complet sub acţionariat român (Compa – Sibiu, Elba – Timişoara, Farmec – Cluj, RAAL şi Rombat – Bistriţa etc.), dar principalii agenţi de schimbare în industria românească au fost investitorii străini (Dacia – Renault, Sidex – Arcelor, Petrom – OMV). România exportă acum mai mult decât dublu (aproape 50 miliarde euro) faţă de cei mai buni ani ai industriei socialiste. Țara are cu siguranţă acum o industrie mai avansată şi mai eficientă care este un ingredient necesar dar nu suficient pentru o economie de piață matură.

Platforma industrială a Iaşiului a atras mai puţini investitori străini, atât din cauza profilului unor industrii rămase în urmă, cât şi a poziţiei geografice. Dar au apărut multe întreprinderi industriale noi. La peste 20 de ani de la schimbarea sistemului economic în România şi mai ales de când zona a devenit frontieră estică a Uniunii Europene, investitorii industriali şi-au aşezat la Iaşi baza de producţie pentru piaţa locală, piaţa estică şi export (Delphi Packard, poate cel mai mare exportator de tehnologie de vârf). Tot mai mulţi tehnicieni şi muncitori români, mulţi reveniţi din străinătate, îşi găsesc locuri de muncă în întreprinderile industriale din Iaşi.


Cei nostalgici și cei care doresc să-i înteleagă pot (re)vedea filmul Imposibila Iubire (1983) de Constantin Vaeni dupa romanul “Intrusul” de Marin Preda.

Mișu Negrițoiu

Remembering the failures of the command economy

My recent article about Iași brought up the topic of “the extraordinary heritage” we had before the Revolution and how “many enterprises were viable” back in the day. The image of the socialist industrial platforms is still in our minds even decades later, in a blend of childhood nostalgia, for a time when all of our parents went to a factory, and regret that now the industry doesn’t provide enough jobs (as in Germany) and there are fewer manufacturing plants.

Both may be true, but let’s not forget that the causes for the collapse of communism in Romania were primarily of economic nature: the long years of shortages of all sorts; the hunger and the absence of food on the market, the endless queues; the lack of heating in the winter and the proration of basic products; the desperate struggle to survive and provide a future for one’s children. All this is nothing but evidence of a systematic incapacity to provide a decent life to the members of the “socialist and multilaterally developed society” and to meet the basic needs of the population. How could this have happened if Romania was an industrialized country with viable enterprises?

The Romanian socialist industry was all about the pride of the communist regime. It was built primarily to prove that it can exist and not to meet the needs of the internal or external markets. No doubt, it could have generated economic development and social welfare, but it started out on the wrong foot and it emerged in a twisted and artificial economic and political framework. In the 80’s Romania experienced, too early and too hard, the severe distortions of a command economy, highly accentuated by the self-sufficient and nationalist policy promoted by the communist leaders. But the socialist industry failed to offer its citizens a better life.

The major distortions that led to the collapse of communism are related to the ineffective allocation of resources, the abusive interference of politics in the economic decision-making process, the system of controlled unitary prices, the employment on a permanent basis of the entire labor force, even beyond the objective needs, and the absence of any relation whatsoever between remuneration and individual performance.

Allocation of resources through a central command (the State Plan)

Communism eliminated private property, abolished owners and prevented individual operators from making economic decisions; and the markets, as mechanisms of sending signals to the economic decision-makers (demand-supply), disappeared. In communism the State was the sole owner, as opposed to a multitude of owners in a market economy. There were far more chances for a single owner to make bad decisions, than when you combine decision from a diversity of owners. The socialist industry is developed according to the unitary state plan, which in most cases is grounded on unrealistic data, information and desires. The state plan was based on political, megalomaniacal, or fame-driven objectives. Romania was aiming to become the third largest producer of machine tools in Europe, building heavy machinery industrial facilities in all large cities, opening a large ferrous steel plant (in Calarasi) although it lacked both the necessary resources and the markets. The plants and factories were kept operational only to report an industrial yield and to artificially ensure jobs, not because they were profitable.

Abusive interference of the Communist Party in economic decision-making

The reasons behind the industrial investments were often the result of political bargaining, established based on the influence of certain local communist leaders, rather than on market economy arguments or on the possibility to support production with local, efficient and quality factors, able to generate a long term marketable production. Each communist leader succeeded, using personal influence, to place various industrial facilities in several regions, which then consumed important resources of the state plan. They built steam power plants in areas without coal resources (Suceava, Mintia), ferrous metallurgy plants in localities with little labor force, without iron ores or without access to transport routes (Calarasi or Targoviste), chemical plants or refineries in areas without oil resources or supply infrastructure (Pitesti, Turnu Magurele), railway car factories in areas with no industrial tradition (Caracal, Turnu Severin), aluminum at Slatina and alumina at Tulcea, etc. Towards the end of communism in Romania, the political leaders had taken full control over the economic management, aiming at maintaining active industrial “fortresses” that were so fragile that they collapsed immediately after the Revolution. Professional managers were a rare thing in the 80’s…

A system of unitary prices administered and controlled by the State

The rigidity of the unique prices, established centrally, made it impossible to adapt to the market conditions; especially in the case of exports. The prices in the economy were initially established according to wishes, not based on real costs and productivity. In time, the income and the costs were completely separated and parallel management and administration systems were created based on artificial data, as a result of chain reporting that no longer reflected the reality. In the period preceding the Revolution, the prices no longer reflected the real costs and the raw material used, nor the quality of the products and services obtained. The industrial products exported or the raw materials imported were internalized at local prices based on different and arbitrary exchange rates, which suggested massive subsidies. Therefore, the economy lost all real competitiveness as the prices were unrealistic and the subsequent liberalization of prices related to the market creation process took a long time; and it still does in some cases.

Employment on a permanent basis for the entire labor force

It’s counterintuitive why the employment of the entire labor force, which even today is a priority objective of public policies, was a negative aspect in communism. In capitalism, rational and efficient investments create jobs and the employment is flexible, consistent with the production needs. In communism, the industrial objectives were created in order to employ non-industrial labor force. It was the production needs that were adapted to the labor force and not the other way around. Over 30,000 workers in and around Galati were employed at the ferrous metallurgy plant. Today, less than 5,000 people work there and the production and the export are higher. The national production system had a primarily social nature. The economy progressively became a social assistance mechanism, failing to take into consideration the production needs, the individual skills or productivity increase. In a market economy, people always have the opportunity to change their workplace, there are new projects, new challenges.

Lack of any relation between compensation and individual performance

Gradually, the connection between the compensation for the work performed and individual performance disappeared. The salary and incentives were the same for similar or comparable positions regardless of results, efforts, skills, talent or dedication. Due to the expectation created by job security, the quantity and quality of the labor or the increase of productivity became less important. The more productive workers were not motivated to produce more, many innovative ideas were not put into practice and promoted, the income was capped regardless of how much initiative you showed. Research became an administrative activity, and incentives were granted on disciplinary or political bases. Labor productivity decreased along with the quality of the products and services.

These are the main structural problems which led to the scarcity of products and services and to the failure of the communist production system. The transition to the market economy proved to be a long and difficult process. The industrial heritage was problematic and impossible to continue on the same structure. The industry had to be rebuilt and the industrial enterprises reformed. Many of such industrial enterprises were fully modernized under Romanian shareholding (Compa – Sibiu, Elba – Timișoara, Farmec – Cluj, RAAL and Rombat – Bistrița etc.), but the main drivers of change in the Romanian industry were foreign investors (Dacia – Renault, Sidex – Arcelor, Petrom – OMV). Romania now exports more than twice as much (almost EUR 50 billion) as in the best years of the socialist industry. The country definitely has a more advanced and more efficient industry. But obviously not enough.

The industrial platform of Iași attracted less foreign investors, due to both the profile of an outdated industry and the geographic position. Nevertheless, new businesses still emerged and more than 20 years after the change of the economic system in Romania industrial investors established production centers in Iași for the local market, the eastern market and for export (Delphi Packard, perhaps the largest exporter of high-end technology). More and more Romanian technicians and workers, many of them returning from abroad, find a job at the industrial enterprises in Iași.

Mișu Negrițoiu

Generatia mea curajoasă

[discursul meu cu ocazia a 40 de ani de la terminarea Facultăţii de Comerţ Exterior, 31 mai 2013]

Noi, cei care aniversăm azi 40 ani de la terminarea facultăţii şi care ne-am născut în anii ’50, facem parte dintr-o generaţie curajoasă. Am trăit aproape perioade egale în cele două siteme, cu bune şi cu rele, cu siguranţă cea mai decadentă perioadă a comunismului, dar şi începuturile ezitante şi confuze ale capitalismului în România. Am văzut schimbări de regimuri sociale şi politice, de paradigme. Am experimentat transformări majore în stilul nostru de viaţă, unii dintre noi s-au aventurat pe teritorii complet noi. Dar îi mulţumim lui Dumnezeu că suntem astăzi aici. Şi ne rugăm pentru cei care nu mai sunt printre noi.

Copilăria noastră a fost relativ ferită de rigorile vremurilor vitrege. Nu am suferit noi direct, dar am plâns pentru bunicii şi părinţii noştri. Am auzit de arestări, de închisorile din Piteşti, Sighet sau Poarta Albă. Iar unii dintre noi şi-au văzut părinţii în poziţii noi, ca să construiască socialismul. Dar noi toţi am avut aproape aceeaşi copilărie, trasă la indigo. Societatea ne uniformiza, iar întâlnirea noastră pentru prima dată în 1969 aducea împreună fete şi băieţi din toată ţara, la fel de inteligenţi, educaţi, emancipaţi şi spirituali, indiferent că veneau de la ţară sau din capitală. Vă mai amintiţi cu siguranţă cine a intrat cu media 10 la admitere.

Am venit la facultate într-o perioadă de speranţă, de relativă reinstaurare a libertăţilor individuale, de oarecare încredere că lucrurile vor merge mai bine, într-o perioadă când se vorbea de deschidere şi de reforme. Când Bucureştiul parcă mai păstra un aer interbelic, cu cabaretul Mon Jardin lângă clădirea nouă, din beton şi sticlă, a facultăţii noastre. Când puteam să mai bem un pahar de vin roşu cu 3 lei pe Magheru. Şi o bere cu 50 bani.

Eram tineri şi aveam vise. Mulţi dintre noi nu au găsit exact ce căutau sau ce aşteptau. Dar ne-am bucurat că eram diferiţi de alte facultăţi. Ne atrăgeau mai mult cursurile de filozofie şi de drept comercial, decât cele de economie politică sau de merceologia produselor. Poate cea mai exuberantă prelegere a profesorului Gruenberg despre evenimentele de la Paris din mai 1968 (pe care le-a trăit pe viu) şi Jean Paul Satre, dar şi cea mai frumoasă prezentare despre filozofia lui Engels. Eram bucuroşi că mai puteam citi publicaţii şi cărţi în limbi străine, se mai aduceau încă Le Monde şi L’Humanite sau Jeune Afrique. Nu toate numerele, dar suficiente. Şi că vizitam Biblioteca Franceză. Şi că asistam la spectacole de teatru avangardiste (Regele Lear, Radu Penciulescu). Şi discotecile de renume, cu DJ meseriaşi.

[mini_slider height=”400″ width=”600″ autoplay=”false” type=”classic”]


Dar speranţele noastre într-o viaţă mai bună şi mai liberă s-au năruit repede. Îmi aduc aminte că au început cu schimbarea cursului de filozofie în materialism dialectic, cu ideologizarea învăţământului, cu controlul de partid, cu exmatricularea dacă ascultaţi BBC şi Europa Liberă, cu vizitele în China şi Coreea de Nord, cu schimbarea manualelor, cu citatele în lucrările de cercetare. Dar noi mai credeam în misiunea noastră profesională… cei care au putut şi-au găsit noi orizonturi… mulţi au rămas să înfrunte lipsurile, frigul, întunericul… şi degradarea.

Sunt sigur că toţi ne-am bucurat la revoluţie… Avem şi un erou, împuşcat în Piaţa Revoluţiei de trupele teroriste… Cine mai ştie cine şi de ce… probabil pentru că vroia să respire. Şi să trăiască. Iar noi, ceilalţi, am început o viaţă nouă. Şi am putut să ne reunim cu cei care plecaseră. Alţii au plecat numai acum pe alte tărâmuri. Am fost norocoşi că nu eram încă expiraţi. Dimpotrivă, suficient de maturi, poate prea prudenţi, încercaţi deja de viaţă. La 40 de ani poţi să o iei de la capăt. Poţi să decantezi ce merită să mai păstrezi, la ce-ţi folosea experienţa anterioară. Dar mai ales să înveţi şi altceva, să te apuci de o nouă carieră, de o afacere, de un nou proiect. Experienţele şi evoluţiile noastre au fost diferite, dar toate merită. Dar suntem fericiţi să le împărtăşim. Şi să le continuăm sau să inventăm altceva.

Suntem aici pentru că ne este drag să fim împreună. Să ne mai amintim de bune şi de rele. Să vorbim, să glumim, să ne veselim… Să avem ce povesti copiilor şi nepoţilor noştri… Cum era pe vremea noastră. Să ne urăm sănătate şi să ne revedem cu bine.

Mișu Negrițoiu

Golf vacations in the Balkans

While Mamaia is launching its new anthem Viva Mamaia, urging tourists to joyful party hardy, our neighbors to the south of the Danube are hosting the international golf tournament Volvo World Matchplay Championship near Balchik, at Thracian Cliffs, an event that prompts elegance, harmony and competition. The two neighboring countries couldn’t possibly have a more different approach to developing their seaside tourism.

It’s my feeling that Mamaia targets mainly young adults (25 and under?) who are eager to party and like loud music, who go to nightclubs, lay on the beach sun tanning and, for those who can afford, maybe even practice some water sports. In that sense it reminds me of Bodrum. Tourists are mostly here during the summer season and particularly on weekends thanks to the new highway from Bucharest. Based on services being advertised the typical tourists might also include young couples with small children (I’ve seen an advertisement for baby daycare services).

I’m not familiar in detail with the tourism market, but it seems to me that the tourists the Romanian seaside doesn’t cater to are precisely those people who can afford to spend more money on their vacation. Let’s say people over the age of 35-40, whose children are already grown up or have their own families and who usually vacation separately. These tourists are interested in different kinds of services (they don’t spend that much time sun tanning). I’m not referring particularly to those who go to the seaside for mud therapies at Techirghiol or for Ana Aslan treatments. But I am not excluding them either.

I believe that modern tourism offers must include golf. All great vacation destinations have golf courses. Golf is an Anglo-Saxon sport (invented in Scotland several hundred years ago!), considered a purely capitalist sport (in Romania it was banned by the communists), but unjustly considered a sport for the elites. In the past few decades, it spread throughout Europe as a sport for the masses. It has clear rules, it stimulates fair-play and rewards results for any level of training and game mastering.

In countries such as Germany or Austria, over one million and, respectively, one hundred thousand people (many couples) play golf. The Czech Republic has almost 100 golf courses (almost all built in the past 20 years). Not to mention the U.S., where over 25 million people play golf. The numbers, even if approximate, show that this sport is populist if anything, not exclusive. In Scotland, half of the population plays golf. Golf also became an Olympic sport for the amateurs, in addition to the large, money-making competitions for professional players.

Golf is not a sport for senior citizens who, once retired, have nothing better to do so they take up golf. It’s a sport that can be practiced at any age, between 10 and 90. By young, strong, healthy people as well as by older people, even with health problems. Our modern lifestyle requires exercise. Golf is not only a perfect excuse to exercise (a golf course has a 5,000 – 6,000m track), but it’s also an application of focus, skill and talent. It is a sport for men and women, for grandparents and children. Three generations within a family can be at the same time on the golf course. Anyone can learn how to play. I haven’t met anyone who, after the first golf lessons, didn’t become a passionate player.

[mini_slider height=”400″ width=”600″ autoplay=”false” type=”classic”]


Golf is associated with a certain lifestyle and particularly, with a certain type of vacation. I, for one, discovered golf 13 years ago. Since then, I have been planning my vacations to include a golf course. I found that all of the touristic locations I used to go to also have golf courses, which I hadn’t noticed until then. I started arranging more active vacations by including (besides trips and water sports) playing golf. My family, colleagues and friends caught “the bug” as well. I met many people who are playing, from a variety of backgrounds and professions: a farmer from Bavaria, a bus driver from Scotland, a former officer from Norway, as well as industrialists, bankers, high officials, etc.

I think 20 years ago, golf didn’t even exist in the Balkans. I’ve seen an older course in Athens and in Eastern Europe probably the oldest one is the Royal Club (known today as the Diplomatic Club) of (pre-war) Bucharest. Now I only see newly built, modern courses, nicely adorned with trees, lakes and sand. True works of art! A course has a surface area of 80-100ha, it’s equipped with irrigation and draining systems, and it’s permanently taken care of. An investment of perhaps €3-5 million.

If you live in Bucharest, you can think of golf options in the Balkans as three concentric circles of courses. Locally, Greece and Bulgaria, then Turkey and Cyprus, each more spectacular than the other, completing the vacation offers. Antalya has the most golf courses (over 15 – Cornelia, Gloria, National, Carya, Montgomery, Sueno, Sultan, Pasha, etc.) which, during the holiday season are filled with tourists from Germany, Austria, the Northern countries, but also from Italy, France, Russia and… Romania. Cyprus has 4 golf courses (I think the most impressive one is Aphrodite Hills), then Crete, Rhodes, Peloponnese and Halkidhiki in Greece.

But the most pleasant surprise is Bulgaria, having no less than 5 new, modern, spectacular courses, in the Balchik – Kavarna area (3) and Sofia area (2). The most remarkable is, to me, Thracian Cliffs, which integrates perfectly with Light House and BlackSeaRama. These courses are frequented particularly by Romanians or expats working in Romania. But there are also Germans, Austrians, Irishmen and Englishmen. These are also the closest full-scale golf courses to Bucharest. You can get there in a 3-4 hour drive on A2 highway. For some, Santa Sofia and Pravet (50 km from Sofia) are even closer.

In Romania there isn’t a complete, full-scale golf course, equipped with all of the necessary facilities so we can’t organize an international competition, similar to the one taking place now in Bulgaria (Volvo). But there are many initiatives, a lot of enthusiasm and several quite nice locations. The nicest one is probably Pianu de Jos in Alba having a complete course (18 holes), but with so improvements still to be completed. Then we have 9-hole courses in Breaza (Lac De Verde) and Cluj (training facilities Sun Garden Resort and Transylvania Golf) and a bold attempt in Recas (Timis county). Last but not not least we have the old royal golf course at the Diplomatic Club in Bucharest, paired down to… 6 holes, now also accessible to non-diplomats. In the vicinity of Bucharest, there are only training facilities in Zurbaua and Snagov. Almost every year we hear about a new project and we can only hope that someone will eventually build a full-scale course. A hotel-owner friend of mine invited me to a meeting with 6 mayors at Eforie Nord, in an attempt to pull together 70-80ha of land for a golf course.

But at least Romanians are doing well with a few golf clubs, a Golf Federation, and the Association for Romanian Golf Players of around 3-400 players. As for the golf infrastructure, we’ll just have to be patient. Until then, watch out! – tourism in the Balkans has adapted quickly to modern demands. Exercise and a healthy lifestyle, even on vacation!

Mișu Negrițoiu

Turismul de golf în Balcani

În timp ce Mamaia își lansează imnul Viva Mamaia, care te invită la petrecere și veselie, vecinii de mai jos de Dunăre găzduiesc turneul internațional de golf Volvo World Matchplay Championship lângă Balcic, la Thracian Cliffs, care te invită la eleganță, echilibru și competiție . Diferența este cam mare între filozofia de turism pe litoral a două țări vecine și prietene.

Eu înțeleg că Mamaia se adresează, în principal, celor adolescenți și tineri (până la 25 ani?), dornici de petrecere și hărmălaie, baruri de noapte, dar și plajă și soare pe lângă nopțile pierdute, sau pentru cine poate ceva sporturi nautice, concentrați pe sezon și mai ales weekend-uri (cu ajutorul noii autostrăzi). Eventual oferta cuprinde și tinerele cupluri cu copii mici (am văzut o reclamă dedicată asistenței cu bebelușii).

Nu cunosc in detaliu piața turismului, dar mi se pare că rămân pe afară tocmai cei care își permit să cheltuie mai mult în vacanțe. Să zicem cei peste 35 – 40 de ani cu copii deja mari sau aranjați care de multe ori își fac vacanțele separat și care caută alte pachete de servicii (nu mai stau așa de mult la soare). Nu mă refer neapărat la cei care merg la mare, de voie de nevoie, pentru nămolul de Techirghiol sau tratamente Ana Aslan. Dar nici nu îi exclud.

Pachetele de turism moderne pentru această categorie includ aproape obligatoriu… golful. Toate marile destinații turistice au terenuri de golf. Golful este un sport anglo-saxon (inventat în Scoția acum sute de ani!), considerat pe drept un sport pur capitalist (la noi a fost interzis de comuniști), dar considerat pe nedrept un sport elitist. În ultimele decenii s-a întins pe continentul european ca un sport de masă. Are reguli clare, stimulează competiția cinstită și recompensează rezultatele la orice nivel de pregătire și stăpânire a jocului.

În țări ca Germania sau Austria joacă golf peste un milion și respectiv o sută de mii de oameni (multe cupluri). Cehia are aproape 100 de terenuri de golf (aproape toate construite în ultimii 20 de ani). Iar dacă ajungem în SUA, numai acolo joacă golf peste 25 milioane. Cifrele, chiar și așa aproximative, reflectă mai degrabă caracterul de masă, decât cel elitist. În Scoția jumătate din populație joacă golf. Golful a devenit și sport olimpic pentru amatori, pe lângă marile și bănoasele competiții pentru profesioniști.

Golful nu este un sport de seniori, care odată retrași din activitate să își petreacă timpul pe terenul de golf. Este un sport care se poate juca de la 10 ani la 90 de ani. De către oameni tineri, în putere, sănătoși, dar și de oameni în vârstă, chiar cu afecțiuni. Viața noastră modernă recomandă mișcare. Golful nu este numai o bună ocazie de mișcare (un teren de golf are un circuit de 5.000 – 6.000m), dar și de concentrare, abilități și talent. Este un sport pentru bărbați și femei, bătrâni și copii. Trei generații dintr-o familie pot să fie în același timp pe terenul de golf. Este un sport pe care îl poate învăța oricine. Nu am întâlnit pe nimeni care după primele lecții de golf să nu devină un împătimit.

[mini_slider height=”400″ width=”600″ autoplay=”false” type=”classic”]


Golful este asociat cu un stil de viață și mai ales cu un stil de vacanțe. Am descoperit golful în urmă cu 13 ani. De atunci mi-am ajustat vacanțele să includă o locație și cu teren de golf. Am constatat că toate locurile atractive, la care mergeam și înainte, au și terenuri de golf, dar pe care eu nu le observam. Am intrat în vacanțele active (pe lângă excursii și sporturi acvatice) cu jocul de golf. Membrii familiei, colegi sau prieteni s-au molipsit. Am întâlnit mulți oameni care fac asta, din diverse domenii profesionale: un fermier din Bavaria, un șofer de autobuz din Scoția, un fost ofițer din Norvegia, pe lângă industriași, bancheri, diplomați etc.

Golful nu cred că exista acum 20 ani în Balcani. Am văzut un teren mai vechi în Atena și probabil cel mai vechi este Clubul Regal (azi Clubul Diplomatic) din București (antebelic). Tot ce-am văzut sunt terenuri nou construite, moderne, frumos aranjate cu pomi, ape și nisip. Adevărate monumente naturale construite de mâna omului. Un teren se întinde pe 80 – 100 ha, este dotat cu sisteme de irigație și drenaj, se îngrijește permanent. O investiție probabil de 3-5 milioane €.

Dacă locuiești în București, te poți gândi la golful din Balcani ca 3 cercuri concentrice de terenuri de golf. Local, Grecia și Bulgaria, apoi Turcia și Cipru, unele mai spectaculoase decât altele, care completeză oferta de turism. Antalya are cele mai multe terenuri de golf (peste 15), pline în sezon de turiști din Germania, Austria, Țările Nordice, dar și din Italia, Franța, Rusia și… România. Cipru are 4 terenuri de golf (cel mai spectaculos mi s-a părut Aphrodite Hills), apoi Creta, Rhodos, Pelopones și Halkidiki în Grecia.

Dar surpriza plăcuta este Bulgaria, cu nu mai puțin de 5 terenuri noi, moderne, spectaculoase, în zona Balcic – Kavarna (3) și Sofia (2). Cel mai spectaculos mi se pare Thracian Cliffs, dar se completează foarte bine cu Light House și BlackSee Rama. Sunt terenurile pe care joacă în principal românii sau străinii care lucrează în România. Dar și nemți, austrieci, irlandezi și englezi. De la București se fac 3 – 4 ore cu mașina, pe autostrada A2, fiind și cele mai apropiate terenuri de golf pentru noi. Pentru unii pare totuși că Santa Sofia și Pravet (50 km de Sofia) sunt chiar mai aproape.

În România nu avem un teren complet, construit și dotat cu toate facilitățile și nu se poate organiza un concurs internațional similar cu cel care se desfășoară acum în Bulgaria (Volvo). Dar sunt foarte multe inițiative, mult entuziasm și locuri chiar plăcute. Cel mai plăcut este poate Pianu de Jos din Alba cu un teren complet ca traseu (18 cupe), dar încă multe de făcut. Vin apoi terenuri de 9 cupe la Breaza (Lac de Verde) și la Cluj (facilități pentru antrenament Sun Garden Resort și Transylvania Golf) și o încercare temerară la Recaș (jud. Timiș). Și vechiul teren regal la Clubul Diplomatic din București, ciopârțit la… 6 cupe, accesibil și nediplomaților. Numai facilități de lecții și antrenament lângă București, la Zurbaua și Snagov. Aproape în fiecare an auzim de un proiect nou, poate, poate se îndură cineva să facă un teren adevărat. Un prieten proprietar de hoteluri m-a invitat la o întâlnire cu 6 primari la Eforie Nord, într-o încercare de a pune împreună 70-80 ha de teren pentru un teren de golf.

Dar cel puțin avem câteva cluburi de golf, o federație de golf și Asociatia Jucătorilor de Golf din România cu vreo 300-400 de jucători. Cât despre infrastructura de golf, mai așteptăm. Până atunci atenție, însă, industria turistică din Balcani s-a adaptat repede la cerințele moderne. Mișcare și viață sănătoasă până și în vacanță!

Mișu Negrițoiu

Ce aş fi spus la Aniversarea ASE a 100 de ani

Academia de Studii Economice a derulat recent o serie de manifestări dedicate unei frumoase aniversări: 100 de ani de la constituire. Invitaţi de marcă, de la şeful statului la absovenţi (alumni), academicieni, profesori, miniştri, înteprinzători, bancheri. Reprezentanţi ai generaţiilor de absolvenţi şi profesori strânşi să arate că ASE înseamnă ceva. Doar studenţii nu erau prezenți, probabil ceva legat de logistica de organizare.

Mesaje festiviste (la aniversări numai de bine!), amintiri, poveşti emoţionante, din seria “ce bine era când am fost tineri”, felicitări şi diplome. Revista Economistul a dedicat un număr special unui documentar complet şi mai multe pliante interne. Lăudabile iniţiative.

Am fost invitat la una dintre sesiuni, organizată de Facultatea de Relaţii Economice Internaţionale (fostă Economia Comerţului Exterior), al cărui absolvent sunt şi unde am şi predat o perioadă. Am fost invitat chiar să spun câteva cuvinte cu această ocazie. N-am mai apucat. Dar cel puţin am ascultat câteva mesaje interesante, inclusiv de la reprezentanţii unor universităţi/facultăţi străine.

Eu am fost ataşat de facultatea mea după absolvire: am fost asistent, “plata cu ora”, autor al unor capitole din cursul de tehnica comerţului exterior, doctorand (titlul de “doctor” l-am obţinut după Revoluţie), iar mai târziu (din 1994), profesor, titularul cursului “Finanţare Internaţională” pentru un deceniu. Prin introducerea acestui curs am satisfacţia că Facultatea de REI a îmbrăţişat o nouă specializare: serviciile financiar-bancare, rivalizând chiar cu facultatea de specialitate. Am cărat genţi întregi de cărţi cumpărate din Londra, New York sau Paris pentru studenţi, am folosit metode moderne de predare când încă se mai citea de la catedră, am lucrat cu studenţii la seminarii, am îndrumat zeci de lucrări de diplomă. Am încercat să fac lucrurile diferit, altfel, modern. Asistentul meu (acum profesor) a făcut chiar primul website pentru cursul nostru.

În perioada când am fost demnitar public (1991 – 1996) am încercat să angrenez ASE în programele de cercetare finanţate de Uniunea Europeană (am coordonat primele programe PHARE), să aduc în Facultatea de REI asistenţă (British Council, PHARE) pentru ajustarea programei de învăţământ cerinţelor moderne, să împărtăşim experienţă universităţilor europene (visiting lecturers) privind metodele de predare şi de lucru cu studenţii, conţinutul cursurilor, funcţionarea catedrelor etc.

S-au schimbat multe lucruri de atunci. Academia este mai aerisită, mai modernă, mai dotată. Sala de lectură este monumentală, păşeşti în ea ca într-o catedrală, unde te sfieşti chiar să şi şopteşti, dar te îndeamnă la studiu. Dotările digitale, de ultimă generaţie, îţi facilitează accesul la orice sursă de documentare. Bibliotecile te îmbie, deşi era tabletelor îţi permite să studiezi şi de la distanţă. Probabil metodele de predare s-au schimbat foarte mult. Modestele mele retroproiectoare ar fi arhaice, iar cărţile fotocopiate pe care le căram la cursuri şi la seminarii ar stârni acum râsul studenţilor.

Aş fi folosit toate aceste resurse să marchez superba ocazie aniversară cu sesiuni de dezbateri şi de analiză a unei istorii de 100 ani: ce a fost iniţial Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale, cum a fost “acaparată” şi transformată şi ce a devenit acum, la ancorarea în modernitate. Momentele de referinţă şi inspiraţie, marii profesori şi participarea lor la făurirea destinelor ţării, dar şi devierile, greşelile şi rebuturile. Profesori şi studenţi, absolvenţi şi simpatizanţi, aş fi vrut să participe la o evaluare critică a conţinutului şi la realizările învăţământului economic din ASE şi la conturarea profilului instituţiei pentru viitor. Care este locul şi rolul ASE în societatea românească de astăzi? Este ASE o instituţie a cadrelor didactice sau a studenţilor? Este un partener al dialogului social? Este o instituţie de sprijin pentru politicile publice?

După mai mult de 20 ani, România se zbate încă să-şi definească modelul de dezvoltare economică-socială. Lipsesc înţelegerea trecutului, nevoile prezentului şi direcţiile viitorului. Lipsesc în egală măsură noţiunile de bază. Un exemplu este manualul şcolar sau universitar (textbook); societatea pierde timp preţios în discuţii contradictorii despre aceste noţiuni. Dezbaterea publică ar trebui să se concentreze pe opţiunile politice ale unui model sau altul, nu asupra învăţării a ceea ce îţi lipseşte din şcoală. Mi-ar plăcea ca ASE să umple acest gol, să se asigure că absolvenţii pleacă cu noţiuni solide de specialitate aplicabile (ca din programul DOFIN – Doctoral School of Finance and Banking) şi să participe, instituţional, la formularea direcţiilor de dezvoltare ale României. Academia poate să elaboreze propria viziune strategică asupra dezvoltării României, dar una credibilă, modernă, motivată, solidă şi, nu în ultimul rând, academică, de referinţă.

Teme majore ale vieţii contemporane nu sunt abordate ştiinţific: criza financiară şi recesiunea economică, rolul instituţiilor financiare, competitivitatea României, dezvoltarea durabilă, convergenţa economiilor UE, adoptarea Euro, viitorul instituţiilor europene etc. Abordarea nu prin câteva opinii remarcabile ale unor profesori (inclusiv cei cu importante poziţii publice), ci în dezbateri în cadrul catedrelor şi ale sesiunilor ştiinţifice cu opinii de autor, care se decantează în poziţia universităţii (vedeţi Chicago University pe macroeconomie).

Aş vrea ca ASE să aibă o revistă proprie, de ţinută (un fel de Harvard Business Review local) în care să publicăm lucrări de cercetare, deopotrivă studenţi, profesori, absolvenţi, simpatizanţi. Am decantat idei, opinii, argumente, teorii. Dincolo de o şcoală de învăţământ, ASE ar putea să fie o şcoală de economişti (cum este şcoala BNR), care să impună direcţia şi viziunea cercetării şi doctrinelor economice româneşti (echivalentul Academiei Române). Doar dezvoltarea modernă se bazează pe clustere de învăţământ-cercetare-producţie (modelul Porter diamond) în cea mai puternică regiune a ţării.

Mi-aş dori ca Academia să-şi propună să devină una dintre cele mai râvnite universităţi economice. Românii care pleacă la studii în străinătate ţintesc top 100 în lume. De ce nu ar putea şi ASE să fie printre primele 100 de universităţi din lume? Sunt numai câteva dintre ideile pe care aş fi vrut să le spun colegilor şi studenţilor la Aniversarea a 100 de ani. În rest, toţi suntem suntem mândri că am absolvit ASE. Atunci nici nu prea aveam de ales.


Mișu Negrițoiu

Bucharest Academy of Economic Studies at its 100th anniversary

The Academy of Economic Studies (ASE) recently organized a series of events to mark a beautiful anniversary: 100 years from its establishment. In attendance were distinguished guests, from the Head of State to alumni, academics, professors, ministers, businessmen, and bankers. All in all representatives of generations of graduates and professors gathered together to show everyone that the ASE means something. Missing were students currently in attendance(!), perhaps a decision of the organizers in the tradition of U.S. universities who seem to disproportionately court alumni? (based on my son’s experience after attending Duke University)

The atmosphere was full of festive wishes (at anniversaries we only recount the happy stories!), recollections, touching stories, congratulations and diplomas, all nostalgic for „the good time we had back in the day”. Economistul (a local weekly) dedicated a special issue to commemorate the events and distributed some well edited leaflets. Kudos to them!

I was invited to one of the sessions, organized by the School of International Relations (formerly known as School of Foreign Trade), which I graduated and where I lectured for some time.  I was even invited to say a few words for the occasion, but in the end it didn’t pan out (local customs for event logistics don’t prioritize punctuality). But at least I listened to a few speeches, including some from representatives of foreign universities/colleges which did prove interesting. In lieu of giving that speech I’m sharing here what I would have said.

I was quite close to the university after graduation. I was a part time assistant professor, wrote several chapters of the Applied Foreign Trade course, and was a PhD candidate which I completed after the Revolution. Starting with 1994 I was a professor and I taught “International Financing” for a decade. I have the satisfaction that by introducing this course, the School of International Relations embraced a new specialty important for foreign trade: financial services. The curriculum fares well compared to the more specialized classes offered by the School of Finance. Over the years I lugged many suitcases of books bought in London, New York, or Paris for students. I used modern teaching methods in a time when professors still used to read the lectures sitting behind their desks. I worked with students at seminars and coordinated the preparation of many graduation thesis. I tried to do things differently, in a more diverse and modern way. My assistant (now a professor) even created our first website for the class.

While I was a top civil servant (1991- 1996) I tried to involve the ASE in the research programs financed by the European Union (I coordinated the first of the PHARE programs), to bring to the School of International Relations outside support (British Council, PHARE) to adjust the curriculum to modern requirements. I also invited visiting lecturers from European universities to share their experience about teaching methods, working with students, contents of the lectures, organization of the university departments, etc.

Many things have changed since then. The Academy is more open, more modern, better equipped. The library is grand, when you walk inside, you feel as you were in a cathedral, where you shouldn’t even whisper, but which invites to studying. State of the art digital equipment facilitates access to any source for research. The libraries are still enticing, despite living in the era of tablets and distance learning. The teaching probably changed a lot as well. Today, my modest projectors (first overhead with transparencies, later with a computer) would be outdated and the photocopied books I carried to classes and seminars would seem ludicrous.

I would have used all these resources to mark the great anniversary with debates and an analysis of the 100 years of history. How it initially started as the Academy of High Commercial and Industrial Studies, how it was “swallowed” and transformed and what it is now, anchored in a modern world. I would like us to talk about the moments of reference and inspiration, about great professors and their contribution to the making of the country’s destiny, but also about the deviations, the mistakes, and the failures. I wish that students and teachers, graduates and sympathizers, participated in a fair evaluation of the achievements of the economic education within the ASE and  create the institution’s profile for the future. What is the place and role of the ASE in today’s society? Is it an institution of the professors or of the students? Is it a partner in the social dialogue? Is it an institution that supports public policies?

After more than 20 years, Romania is still struggling to determine its economic and social development model. We lack understanding of the past, the needs of the present, and the directions of the future. We also lack the basics. One example is the school or university textbook; society is wasting precious time arguing about that content of textbook rather that demanding that our educational institutions rise to the occasion. Public debate should focus on the political viability of one development model or another, not on teaching what we are missing in school. I would like the ASE to fill in this void, to make sure that the students are left with sound and applicable specialized knowledge (the DOFIN – Doctoral School of Finance and Banking program is a good example) and to participate, as an institution, in shaping Romania’s development directions. The Academy could and should elaborate its own strategic view on Romania’s development, one that is credible, modern, well documented, sound, and last but not least, academic, significant.

Major topics of today’s life are not addressed scientifically: the financial crisis and the economic recession, the role of the financial institutions, Romania’s competitiveness, sustainable development, the convergence of the EU economies, adoption of the Euro, the future of the European institutions, etc. These topics should be approached not solely through the opinions of several well-known professors (including some with significant political positions), but in debates within the university departments and within scientific sessions. Doing that would affirm the university’s position much like Chicago University is known for its position on macroeconomics.

I wish that the ASE had its own notable periodical (a kind of local Harvard Business Review) where students, professors, alumni and sympathizers alike, could publish and debate research papers. We could discuss ideas, opinions, arguments, theories. More than a learning institutions, the ASE could be a school of economists (like the National Bank of Romania School), that leads the direction and view of Romanian economic research and doctrines (like the Romanian Academy does for the national language and other cultural heritage). ASE could be the pillar of the education-research-production cluster lying at the base of modern development (Porter’s diamond) in the strongest area of the country (Bucharest).

I wish that the ASE tried to become one of the most desirable universities of Economics. Romanians going to study abroad aim for the world’s top 100 universities. Why couldn’t the ASE be among the first 100 universities in the world? These are only a few of the ideas I would have shared with my colleagues and with the students at the 100th Anniversary. Other than that, we are all proud to have graduated from the ASE. Back then, we did not have much of a choice.


Mișu Negrițoiu
The Mount Washington Resort at Bretton Woods, New Hampshire, USA, site of the 1944 conference that set a new financial order.

For Some the Crisis is worse than for others

The financial crisis that started in 2008 has thrown Europe into the most severe post-war economic recession and emphasized the fundamental weaknesses of national economies, some countries undergoing significant “corrections”. The first wave of corrections (2008 – 2010) generated a decrease in the national productivity (GDP) of up to 10% in the Baltic Countries, Romania, Hungary, Ukraine, etc. The second wave (2010 – 2013) triggered an explosion of public debt in Portugal, Italy, Greece, Spain (the PIGS group), as well as the crisis of the oversized banking systems with foreign deposits and loans in Cyprus, following Iceland and Ireland.

Before the crisis, the countries were evaluated at the standard level of performance of the economic block they are part of (in the case of those mentioned above, the EU). Their identification with the economic block could reduce/conceal individual vulnerabilities. Under the weight of the crisis, the financial markets began to differentiate the countries’ individual performance in the form of a wide range of financing costs between 1% and 10% (even more between Greece and Germany). Therefore, in terms of financing costs, there appeared new regrouping criteria classifying countries into “Northern/Southern countries” or “peripheral countries” (see PIGS above). What differentiates these countries?

Historically, the European countries have developed based on economic traditions, social and cultural values and on their own institutions, which vary from one country to another, but fall within relatively similar economic policies, generated by the main development theories, from Adam Smith (1776) to Keynes and the Bretton Woods institutions (1944). The assessment of the national economies is made today under the “Washington Consensus” (the IMF philosophy), focused on macroeconomic stability (internal and external balance), liberalization of the markets and privatization.

The main components of the macroeconomic stability are the balance between public income and expenses (the budget deficit recommended in the EU is of up to 3%) and the balance of the external sector, between the input and output of goods and services (the conventionally recommended current account deficit of 3-5%), which reflect the functionality of the economy. Maintaining such balances in the long run, together with acceptable levels of price increases (2-3% inflation) and employment rates (5-6% unemployment), will provide the economy with a sustainable, long-lasting growth basis.

Some countries are in deeper trouble than others not for failure to make diligent efforts or for lack of creativity, but because they did not follow the financial discipline promoted by the “Washington Consensus” providing sustainability to economies. By a serious deviation from the standard policies, a series of economies became unsustainable, with major deficits and public debts of more than 200% of GDP (Greece, Italy), with external imbalances and exaggerated monetary economies (Cyprus, for example, has financial assets 8 times higher than its real economy), with public expenditures (social welfare programs) much exceeding their possibilities. The “South” or the “periphery” may work as hard as the “North” or the “Center”, but according to the financial markets, their work is less efficient (and apparently they need a decade to correct the imbalances).

Before the crisis, the public budgets of several countries reached deficits of 8% – 12% (Ireland, Romania, Italy, Spain, etc.), and the current account deficits amounted to 15% – 20% (Romania, Hungary, the Baltic Countries). And the effects became visible as soon as the crisis commenced: productivity went down and the unemployment rate went up. Restoring such imbalances to acceptable levels after being hit by a worldwide financial crisis requires “austerity measures”. As we are well aware, public debate with regard to whether or not such measures should be applied is very controversial and it triggered political crises (in Greece, Italy) bringing some countries to a stalemate.

Some feel that the level of the deficits and of public debt has nothing to do with being poor or rich. For example, Romania has constantly had relatively low deficits and public debts, but not for being a rich country. There are rich countries that have huge public debts and high budget deficits (see France and Germany a few years back and USA today). I think that not many countries can afford to ignore the Washington Consensus and if they do, they do it at their own expense. If you have a strong economy, with national production and a high taxable amount, then you have sufficient budget income to cover public expenditure, including social welfare programs. If your economy is less developed and/or weaker, then your income is less than your public expenses and therefore you register high budget deficits, which you have to cover from public debt (limited, within the EU, to 60% of GDP).

In other words, if you don’t need the help of the IMF, you can do whatever you want. If you do need help, you apply the lesson learnt in school. If you are a country that needs to attract foreign investments and foreign capital, the balance of external payments translates into an export competitive and attractive economy. A high deficit of the balance of payments requires the assistance of the IMF and “orthodox” correction and restructuring economic policies in order to restore the sustainability. The aim is to increase the competitiveness of the real economy.

Sustainable development, based on fiscal balances and financial stability, seemed to be a natural component of western economies. There were corrections now end then, depending on the economic cycles and, rarely, some developed countries even benefitted from IMF assistance programs for major restructuring operations (in England, it was performed by Margaret Thatcher with a courage and determination hardly seen in the political environment). But in general, the western world has been quite relaxed thinking that the lesson only had to be taught to the developing, emerging countries. Romania had to learn this lesson in the transition period from a centralized economy to a market economy. Today, having a functional market economy, all it has to do is apply the lesson.

It seems however that it is now time for the entire Europe to (re)learn the Washington consensus. I am optimistic that this will occur and that the European Union will be more resilient before a financial crisis.

Mișu Negrițoiu
The Mount Washington Resort at Bretton Woods, New Hampshire, USA, site of the 1944 conference that set a new financial order.

La unii e mai criză decât la alţii

Criza financiară declanşată în 2008, care a aruncat Europa în cea mai serioasă recesiune postbelică, a pus în evidenţă slăbiciunile de fond ale economiilor naţionale, unele ţări suferind “corecţii” semnificative. Primul val de corecţii (2008 – 2010) a generat o scădere a producţiilor naţionale (PIB) de până la 10% în Ţările Baltice, România, Ungaria, Ukraina etc. Al doilea val (2010 – 2013) a declanşat explozia datoriilor publice în Grecia, Italia, Spania, Portugalia (grupul PIGS) şi criza sistemelor bancare supradimensionate cu depozite şi credite străine în Cipru, după Islanda şi Irlanda.

Anterior crizei, ţările erau evaluate la nivelul performanţei standard a blocului economic din care fac parte (în cazul celor de mai sus, UE). Identificarea lor cu blocul economic era de natură să atenueze/ascundă vulnerabilităţile individuale. Sub presiunea crizei, pieţele financiare au început să diferenţeze performanţa individuală a ţărilor, sub forma unei plaje largi a costurilor de finanţare cuprinsă între 1% – 10% (între Grecia şi Germania chiar mai mult). Din perspectiva costurilor de finanţare au apărut regrupări de “ţări nord/sud” sau “ţări periferice” (vezi mai sus şi PIGS). Ce diferenţiază aceste ţări?

Ţările europene s-au dezvoltat istoric pe baza unor tradiţii economice, valori socio-culturale şi instituţii proprii, diferite de la o ţară la alta, dar în cadrul unor politici economice relativ apropiate, izvorâte din teoriile dominante ale dezvoltării, de la Adam Smith (1776) la Keynes şi instituţiile de la Bretton Woods (1944). Evaluarea economiilor naţionale se face azi prin prisma “consensului de la Washington” (filozofia FMI), cu accent pe stabilitatea macroeconomică (echilibru intern şi extern), liberalizarea pieţelor şi privatizarea.

Principalele componente ale stabilizării macroeconomice sunt echilibrul între veniturile şi cheltuielile publice (deficitul bugetar recomandat în UE până la 3%) şi echilibrul sectorului extern, între intrările şi ieşirile de bunuri şi servicii (deficitul de cont curent recomandat convenţional de 3% – 5%) care reflectă starea de funcţionare a economiei. Menţinerea acestor echilibre pe termen lung, alături de niveluri acceptabile de creştere a preţurilor (inflaţie 2% – 3%) şi de ocupare a forţei de muncă (şomaj 5% – 6%) conferă economiei o bază de creştere sustenabilă,  durabilă.

La unii e mai criză decât la altii nu pentru că nu sunt diligenţi în eforturi sau pentru că nu au capacitate de creaţie, ci pentru că nu au urmat disciplina financiară a “consensului de la Washington” care conferă economiilor caracterul de sustenabilitate. Prin deviere masivă de la politicile standard, o serie de economii au devenit nesustenabile, cu deficite fiscale majore şi datorii publice de peste 200% din PIB (Grecia, Italia), cu dezechilibre externe şi economii monetare exagerate (Cipru are active financiare de 8 ori mai mari decât economia reală), cu cheltuieli publice (programe de asistenţă socială) cu mult peste posibilităţile lor. Poate că “sudul” sau “periferia” muncesc la fel de mult ca “nordul” sau “centrul”, dar conform pieţelor financiare, mai ineficient (şi se pare că le trebuie un deceniu pentru corectarea dezechilibrelor).

În perioada anterioară crizei, bugetele publice în mai multe ţări au atins deficite de 8% – 12% (Irlanda, România, Italia, Spania etc.), iar conturile curente au ajuns la deficite de 15% – 20% (România, Ungaria, Ţările Baltice). Efectele s-au văzut imediat cum a început criza: producţia a scăzut şi şomajul a crescut. Ca să revii din aceste dezechilibre la niveluri acceptabile, după ce a dat peste tine o criză financiară mondială, ai nevoie de “măsuri de austeritate”. Aşa cum ştim, dezbaterea publică pe marginea (ne)aplicării acestor măsuri este controversată şi a declanşat şi crize politice (Grecia, Italia) aduncând unele ţări în impas.

Unii sunt de parere că nivelul deficitelor şi al datoriei publice nu e corelat cu sărăcia sau bogăţia. Spre exemplu, România a avut în mod constant deficite relativ mici şi datorie publică scăzută, dar nu din cauză că este bogată. Sunt ţări bogate care au datorii publice uriaşe şi deficite bugetare mari (a se vedea Franţa şi Germania în urmă cu câţiva ani şi SUA acum). Eu sunt de părere că nu mulţi îşi permit să ignore “consensul de la Washington” şi că o faci pe pielea ta. Dacă eşti o economie puternică, cu o producţie naţională şi bază de impozitare mare, ai venituri bugetare suficiente să-ţi acopere cheltuielile publice, inclusiv programele sociale. Dacă eşti o economie mai mică şi/sau mai slabă, ai venituri mai mici decât cheltuielile publice şi înregistreazi deficite bugetare mari,  pe care trebuie să le acoperi prin datorie publică (limitată în UE la 60% din PIB).

Cu alte cuvinte, dacă te finanțează piețele internaționale și nu ai nevoie de ajutorul FMI, poţi să faci ce vrei. Dacă ai nevoie de ajutor, pentru că nu gasești fiananțare corespunzătoare pentru deficitele tale, urmezi lecţia învăţată la şcoală. Dacă eşti o ţară care are nevoie să atraga investiţii străine şi capital, echilibrul balanţei de plăţi externe exprimă o eonomie competitivă şi atractivă. Deficitul mare al balanţei de plăţi declanşează asistenţă FMI şi impune politici economice “ortodoxe” de corecţii şi restructurare pentru refacerea “sustenabilităţii”. Reformele impuse de FMI/UE urmaresc creşterea competitivităţii economiei reale.

De remarcat că dezvoltarea durabilă, bazată pe echilibre fiscale şi stabilitate financiară, părea că este o componentă naturală a economiilor occidentale. Se mai făceau corecţii pe ici-colo, în funcţie de ciclurile economice, şi rar unele ţări dezvoltate chiar au făcut obiectul programelor de asistenţă FMI pentru restructurare majoră (în Anglia efectuată de Margaret Thatcher cu un curaj şi hotărâre rar întâlnite în mediul politic). Dar, în general, lumea vestică a fost destul de relaxată crezând că lecţia trebuia predată numai ţărilor în dezvoltare, emergente. Criza financiară a ridicat însă voalul de uniformitate a țărilor Euro, care erau evaluate de piețele financiare ca grup și se finanțau în condiții apropiate, punând acum accent pe performanța individuală și sustenabilitatea economiilor naționale. Iar diferentele sunt enorme. A fi numai membru UE nu mai este suficient. Trebuie sa te și comporti ca un membru.

România a trebuit să înveţe această lecţie în perioada de tranziţie de la o economie centralizată la o economie de piaţă. Astăzi, cu o economie de piaţă funcţională, trebuie numai să aplice lecţia. Se pare, însă, că a venit rândul întregii Europe să (re)înveţe “consensul de la Washington”. Eu sunt optimist că se va întâmpla şi că vom avea o Uniune Europeană mai rezistentă la crize financiare și economii naționale mai puternice.

Mișu Negrițoiu

The end of tax havens in the EU?

The lesson that the European Union is teaching Cyprus through the financial assistance program (bail-out), combined with its own efforts (bail-in) and the restructuring of the deposits exceeding €100,000 kept in the Cypriot banks (most of them made by foreign citizens) is a strong blow to tax heavens. However, this position is not unprecedented.

There have been previous warnings made by prominent right wing (Angela Merkel) as well as left wing (Francois Holland) politicians. It seems that the European governments (and not only the European ones, if we consider the pressure made by USA on the Swiss banks) acquiesce to interpret the “fiscal optimization” offered by tax heavens as nothing less than tax evasion. Considering all states are feeling pressure on the income from taxes and given the decline of production and the decrease of the taxable amount, financial engineering can no longer be tolerated and the battle seems to be one of life and death.

High officials within the EU and the Member States (like Germany) declared that the restructuring package agreed upon with Cyprus is unique and special. This is to reassure the markets that similar measures will not be taken in other countries as well. More specifically, that the private sector will not be required to bear part of the restructuring cost (bail-in), which is a rather uncommon measure for public programs meant to avoid systemic risks (too big to fail). As I see it, the uniqueness derives from the particular status of “tax heaven” of the Cypriot market (the bank assets are almost eight times higher than the real economy). The message quickly got through: Luxemburg (a financial market of comparable size, but deemed more stable) announced that it will waive bank secrecy, which would end its status as tax heaven.

What do the Cypriots say? From heartfelt slogans (such as “Cyprus is not for sale!”) to demanding withdrawal from the EU (the Orthodox Bishop of Cyprus), they sense, almost in unison, the end of an era, of a comfortable system that provided a good life, exploiting the country’s geographical location, maybe even its history, but definitely of a system artificially “accommodating” the financial interests of tycoons.

I was surprised by the position of a (former) high dignitary of the Greek orthodox (and Mediterranean!) world, but still an international personality of the social democratic universe: Andreas Papandreou, a guest at the Congress of the Social Democratic Party (PSD) held in Bucharest. Papandreou, who was a PASOK leader in Greece and Prime Minister when people started to become aware of the financial disaster taking over Greece and the first austerity measures, gave a speech that could be regarded as a lesson of social economy for any government. Transparency, competitiveness, equality, social inclusion, infrastructure and education, strengthening democracy, fighting nationalism, investment and development, jobs, and not austerity. But also fiscal discipline.

PSD Congres

Andreas Papandreou, who is the Interim President of the International Social Movement, advocates not only for the change in balance of power in favor of the left wing, but also for the actual eradication of tax heavens. He estimates that “30% of the wealth of the world’s richest people is hidden (unaccountable)” and therefore, not taxed. What do his Cypriot neighbors and allies say upon hearing this from a true, internationally renowned Greek? I think it’s easier to teach lessons than to make things happen when you have the power. I remember Papandreou as a democrat, demanding a referendum for the approval of the austerity measures in Greece (sic!), but he did not do much to correct the Greek taxation system.

P.S. PSD’s program presented at the Congress (“A Strong and Fair Romania” structured into 9 priority items) contained a single mention on taxation (under item 1, “We are overcoming the crisis”): “War against tax evasion, for the financial consolidation of the state and of the public services”. They could have taken more from Papandreou’s speech!

Mișu Negrițoiu

Sfârşitul Paradisurilor Fiscale în UE?

Lecţia oferită Ciprului de Uniunea Europeană în programul de asistenţă financiară (bail-out), combinat cu eforturi proprii (bail-in) şi restructurarea depozitelor din bilanţul băncilor cipriote care depăşesc 100.000 € (în marea majoritate deţinute de străini) este o lovitură dură dată paradisurilor fiscale. Această poziţie nu este nouă.

Avertismente au fost transmise anterior de liderii politici de dreapta (Angela Merkel), dar şi de stânga (Francois Holland). Se pare că guvernele europene (şi nu numai, dacă ne aducem aminte de presiunea SUA pe băncile din Elveţia) sunt la unison în a interpreta “optimizarea fiscală” oferită de paradisurile fiscale ca fiind pur şi simplu “evaziune fiscală”. Presiunea pe veniturile din impozite, în condiţiile scăderii producţiei şi bazei de impozitare în recesiune, nu mai permite tratarea cu largheţe a ingineriilor financiare şi bătălia se pare că este totală.

Oficialii UE şi ai ţărilor membre (Germania) au declarat că pachetul de restructurare convenit cu Cipru este unic şi special. Pentru a linişti pieţele că nu urmează exemplul şi alte ţări cu măsuri similare. Adică să ceară şi contribuţia sectorului privat la costul restructurării (bail-in), destul de atipic pentru programele publice de evitare a riscurilor sistemice (too big to fail). Cazul unic derivă, înţeleg, din statutul special al pieţei cipriote de “paradis fiscal” (activele bancare depăşesc de aproape 8 ori economia reală). Mesajul a fost rapid recepţionat: Luxemburgul (o piaţă financiară de dimensiuni comparabile, dar considerată mai solidă) a anunţat că renunţă la secretul bancar, ceea ce ar pune capăt paradisului fiscal.

Ce zic ciprioţii? De la lozinci emoţionale (Ciprul nu e de vânzare!) până la cererea de retragere din UE (Episcopul ortodox al Ciprului), aproape la unison resimt sfârşitul unei epoci, a unui sistem lejer de a trăi bine, valorificând o poziţie geografică, poate şi istorică, dar cu siguranţă un sistem de “acomodare” superficială a intereselor financiare ale magnaţilor.

Am fost surprins de poziţia unui înalt (fost) demnitar din lumea greco-ortodoxă (şi mediteraneană!), dar în continuare o personalitate internaţională a lumii social-democrate: Andreas Papandreou invitat la Congresul PSD la Bucureşti. Discursul lui Papandreou, fost lider PASOK în Grecia şi Prim-ministru când au început conştientizarea dezastrului financiar în Grecia şi primele masuri de austeritate, poate fi o lecţie de economie socială pentru orice guvern. Transparenţă, competitivitate, şanse egale, incluziunea socială, infrastructură şi educaţie, adâncirea democraţiei, combaterea naţionalismului, investiţii şi dezvoltare, locuri de muncă şi nu austeritate. Dar şi disciplină fiscală.

PSD Congres

Andreas Papandreou, care este Preşedinte interimar al Mişcării Socialiste Internaţionale, propovăduieşte nu numai schimbarea raportului de forţe în favoarea stângii (change in balance of power), dar pur şi simplu lichidarea paradisurilor fiscale. El estimează că “30% din averea bogaţilor lumii sunt ascunse (unaccountable)” şi nu se impozitează. Ce zic vecinii şi aliaţii ciprioţi auzind asta de la un grec sadea cu (re)nume internaţional? Mi se pare că e mai uşor să dai lecţii decât să faci lucrurile să se întâmple când eşti la putere. Mi-l amintesc pe Papandreou un democrat, cerând referendum pentru aprobarea măsurilor de austeritate în Grecia (sic!), dar a făcut prea puţin pentru corectarea sistemului de colectare a impozitelor în Grecia.

P.S. În Programul PSD prezentat la Congres (“România Puternică şi Corectă” în 9 puncte – priorităţi) a existat o singură menţiune despre fiscalitate (la pct. 1, “Ieşim din criză”): “Război împotriva evaziunii, pentru întărirea financiară a statului şi a serviciilor publice”. Puteau să ia mai multe din discursul lui Papandreou!

Mișu Negrițoiu

Iaşiul în Modernitate

Iaşiul îşi omagiază eroii şi trăieşte din trecut”, îmi declara recent un înalt oficial local. “Iaşiul trebuie să trăiască în prezent şi să-şi contruiască viitorul, care este unul al dezvoltării economice, al atragerii investitorilor, al parcurilor tehnologice şi al locurilor de muncă, al bunăstării locuitorilor săi.” Este Iaşiul arhaic şi abătut, aşa cum părea în anii ’90, pierdut în meandrele economiei capitaliste? Acum, categoric NU!

N-am mai fost la Iaşi din 2010. Am avut o surpriză de proporţii zilele trecute când am revăzut oraşul. Evident că ştiu multe din cărţi, din vizitele anterioare, din poveşti de la colegi (eminenţi IT-işti), prieteni şi familie (fiul meu a lucrat la Microsoft în Seattle cu mulţi tineri din Iaşi, de care profesorii lor trebuie să fie mândri). Oraşul este un centru cultural, religios, universitar, chiar şi… politic (a dat mulţi miniştri în ultimele guverne). Citesc scriitori ieşeni (Dan Lungu) şi ne încântă tinerele talente în mass-media (radio, TV etc.) la nivel naţional.

Dar Iaşiul, centru economic? Multă lume deplânge faimoasa platformă industrială a oraşului, iar un minstru PNL, ales al Iaşiului, lansează “reindustrializarea României” probabil impresionat de soarta industriei socialiste. A fost industrie sau fabrici de locuri de muncă subvenţionate masiv de stat? Probabil o discuţie pe fond cu altă ocazie.

Mi s-a părut că industria ieşeană renaşte în termeni moderni, nu arhaici, în termeni calitativi, nu cantitativi, în termeni de eficienţă şi productivitate, nu numai locuri de muncă. Tehnologii de vârf domină industria ieşeană şi sunt campioni la export (cred că exporturile sunt mai mari decât pe vremea “platformei industriale”). Firme americane şi europene şi-au stabilit centru zonal (Hub-ul) la Iaşi, inclusiv cu schimbare de “ecartament” pentru Rusia şi Ukraina. O serie de antreprenori români, tineri sau mai în vârstă, au realizări de referinţă în diverse sectoare (sănătate, industria alimentară etc.).

Și nu numai industria creşte. Serviciile, de asemenea. Infrastructura oraşului este în mare măsură refăcută şi modernizată. Căi noi de acces şi fluidizare a traficului. Utilităţile îmbunătăţite (una dintre cele mai puterice companii de alimentare cu apă). Locuri noi de agrement. Hoteluri noi. Și restaurantele cu tradiţie culinară locală (tochitură, sarmale, papanaşi, plăcintă poale’n brâu şi multe altele).

Mult aşteptatul aeroport, modernizat şi mărit, se pare că este în linie dreaptă. Ieşenii şi locuitorii Moldovei (de sus) au rude în Europa pe care vor să le viziteze mai des. Prima cursă la Roma a fost vândută cu mult înainte, iar la zborul de Londra nu se mai găsesc bilete! Legătură directă cu Europa.

Oraşul este mai viu, mai colorat, mai frumos. Oamenii mai relaxaţi, mai moderni, mai mândri de oraşul lor. Noua stradă pietonală pune în valoare mai bine monumentele istorice şi religioase (inclusiv Mitropolia), cu clădirile adminstrative (Palatul Roznovanu este sediul Primăriei) şi cu “monumentele” moderne.

“Avem realizări cu care nu suntem obişnuiţi”, spune un coleg ieşean. “Palatul Culturii consolidat şi renovat 95%, cum nu a fost de decenii, Filarmonica Moldova reconstruită pe jumătate, Teatrul Naţional refăcut integral (o bijuterie!), Biserica Trei Ierarhi a scăpat de schele după 20 ani şi arată impresionant, au început concertele în aer liber ale Operei Naţionale, stagiuni cu piese de teatru noi, săli de teatru pline până la refuz, străzile de promenadă cu tentă veche prind contur şi creează o atmosferă boemă, aşa cum şi este acest oraş…”

Am fost impresionat de combinaţia arhitectonică şi comercială realizată pe esplanada Palatului Culturii – Mall-ul Palas, teatrul de vară, locuri de promenadă şi joacă, spaţii comerciale, clădiri de birouri, restaurante și chiar străzi – într-o armonie perfectă. Reconfortant peisaj a două lumi minunate – una veche, strălucitoare, cu cea nouă, modernă şi funcţională. Iaşiul a trecut testul de modernitate. Nu ştii dacă aici eşti la Iaşi sau la Lyon (comparaţia îmi aparţine, deşi unii ar putea s-o considere exagerată).

Poate şi mai important, în Iaşi domneşte un spirit nou, optimist, de “yes, we can”, un spirit de realizatori şi învingători. Administraţie locală viguroasă şi dinamică, oameni de cultură şi educaţie care au ieşit la lumină, întreprinzători cu imaginaţie şi curaj, ingineri, tehnicieni şi muncitori mai încrezători în locurile natale, tineri, studenţi şi elevi moderni şi emancipaţi. Mă simt parte din acest spirit şi mă bucur că am avut această experienţă. Vă recomand să o împărtăşiţi!

Mișu Negrițoiu

Iasi contributing to Romania’s 21st century

Iași praises its heroes and lives from its past”, said, recently, a local high official. “Iași needs to live in the present and build its future, a future of economic development, of attracting investors, technological parks and jobs, a future of well-being for its citizens.” Is Iași archaic and gloomy, as it seemed to be in the ’90s, drifting in the twists and turns of capitalist economy? Today, it is certainly NOT!

I hadn’t been to Iași since 2010. I was very surprised a few days ago, when I visited the city. Of course I know a lot from books, from previous visits, from stories told by colleagues (renowned people working in the IT business), friends and family (my son worked at Microsoft in Seattle with a lot of young people from Iași, people their teachers should be proud of). The city is a cultural, religious, educational, and even… political center. Many of the ministers (secretaries of state for my U.S. readers) within the recent governments came from Iași. I read the works of writers from Iași (Dan Lungu) and I think we all are generally captivated, countrywide, by young talents in the media.

But is Iași, an economic center? Many decried the famous “industrial platform” of the city when a National Liberal Party minister, elected in Iași, launched the “reindustrialization of Romania” perhaps impressed by the fate of the socialist industry. Was it a real sustainable industry, or just a “job factory”, significantly subsidized by the State? A lengthier debate perhaps for some other time…

It seems to me that Iași’s industry is resurrecting in modern, not in traditional terms, in terms of quality, not quantity. In terms of efficiency and productivity not only with regard to jobs. State of the art technologies dominate Iași’s industry and they are champions in regards to exports (I think the export rate is higher than in the times of the “industrial platform”). American and European companies established their regional business hubs in Iași, and even invested in alternate railroad tracks to match Russia’s and Ukraine’s. Several Romanian entrepreneurs, some young, some older, had significant achievements in various sectors of the economy (health, food industry, etc.).

And industry is not the only growing sector. Services are developing as well. The city’s infrastructure is largely renewed and modernized. New access ways and improved traffic flow. Better utilities (Iași has one of the most powerful water supply companies). New entertainment centers, hotels, and restaurants maintaining traditional local cuisine (tochitură [stew], sarmale [stuffed cabbage], papanași [cheese doughnuts], plăcintă poale’n brâu [sweet cheese pie] and many more.

The much-awaited airport, modernized and extended, seems to be on its way. The peopl of Iași and of (upper) Moldova have relatives in Europe, whom they want to visit more often. The first flight to Rome was sold out long before the departure and for the flight to London there were no more tickets! Direct link to Europe: done!

[mini_slider height=”400″ width=”600″ autoplay=”false” type=”classic”]

The city is livelier, more colorful, and more beautiful. The people are more relaxed, more modern, and more proud of their city. The new pedestrian route brings out better the historical and religious monuments (including the Cathedral), the administrative buildings (the City Hall is seated in Palace Roznovanu) and the modern “monuments”.

“We see accomplishments we are not used to”, says a colleague from Iași. “The Palace of Culture was 95% consolidated and renovated, the way it has not been in decades, the Moldova Philharmonic is half rebuilt, the National Theater was fully renovated (a work of art!), after 20 years, Trei Ierarhi Church is finally rid of the scaffolds and it looks impressive, the National Opera started to give open air concerts, there are new theater plays, the theaters are packed with spectators, the archaic promenades are coming into shape and give out a note of eccentricity, in tone with the city itself …”

I was impressed by the architectural and commercial blend of the esplanade of the Palace of Culture – Palas Mall, the summer theater, the promenades and playgrounds, the commercial centers, the office buildings, the restaurants and even the streets are in perfect harmony. It is a refreshing view of two wonderful worlds melding together – one old, glamorous, and the other new, modern and functional. Iași passed the modernity test. You don’t know whether you’re in Iași or in Lyon (the comparison is mine, though to some it may seem exaggerated).

Perhaps even more importantly, in Iași there is a new state of mind, more optimistic, of “yes, we can”, the state of mind of accomplishers and winners. A strong and dynamic local administration, highly cultivated and educated persons, ingenious and courageous entrepreneurs, engineers, technicians and workers who are more confident in their place of origin, modern and emancipated students. I feel that I am part of this state of mind and I am happy to have lived this experience. I recommend it!


Mișu Negrițoiu

De ce România nu e Cipru și nici Grecia

România a parcurs 20 ani de reforme, incomplete sau improvizate, dar progresul este vizibil şi produce efecte. Autorităţile române au fost asistate în tranziţia la economia de piaţă de FMI (acordurile cu FMI au acoperit 15 din cei 23 ani de “capitalism”), Banca Mondială şi Uniunea Europeană, unde s-a concentrat poate cea mai avansată expertiză în materie.

Perioada de preaderare la Uniunea Europeană a fost un adevărat program de ajustare structurală (de exemplu, privatizarea distribuţiei de gaze şi electricitate, monopolului petrolier, telefoniei fixe etc.) și reforme (liberalizarea preţurilor şi a comerţului exterior etc.), transformând economia României într-un termen relativ scurt, dintr-o economie centralizată, de comandă, într-o economie de piaţă funcţională, preponderent privată şi complet deschisă. Investiţiile străine directe au dinamizat economia României (52% din producţia sectorului privat), mai ales în sectoarele de telecomunicaţii, autoturisme şi componente auto, produse lactate, băuturi nealcoolice, dar şi industria financiară, comerţul cu amănuntul etc. care generează şi majoritatea exporturilor României de peste €50 mld.

Economia României are toate ingredientele să intre într-o fază de dezvoltare sustenabilă dacă se continuă reformele economice şi sociale, ajustarea structurală şi reforma administraţiei publice. Multe lucruri s-au făcut, mai sunt de adăugat puţine, dar esenţiale. Avem o economie complexă, deşi mică (€131 mld. PIB), plurisectorială cu producţie industrială, agricultură şi servicii. Operatorii economici din România sunt competitivi local şi internaţional prin forţe proprii, verificate de piaţă, nu prin subvenţii, poziţii de monopol sau alte avantaje. Asta face producţia din România sustenabilă şi regulile jocului (mediul de afaceri) mai productive.

Sistemul bancar din România este unul… localizat, dar operat preponderent de bănci cu experienţă, competitive şi în alte pieţe care oferă servicii moderne. Băncile primesc depozite şi economii locale, nu străine, sau îşi finanţează activele locale din economisiri externe, dar pe cont propriu. Țările de origine ale băncilor din România au dovedit că au forţă economică să-şi protejeze sau să-şi salveze băncile în condiţii de criză şi să protejeze astfel depunătorii români. Activele bancare din România reprezintă numai 62% din PIB, datoria publică 35% (trim. III 2012), iar datoria externă 74% din PIB. România se bucură de un rating pe piețele financiare de “investment grade” și se finanțează la costuri cu mult sub Grecia sau Cipru (relativ la situațiile lor prezente de “default”/faliment) sau chiar țări dezvoltate ca Italia și Spania. România a reușit să-și ajusteze dezechilibrele financiare prin forțe proprii, cu sprijinul FMI și UE, înainte de a se declanșa criza în Grecia şi Cipru.

Economiile Ciprului şi Greciei sunt mai mult monosectoriale (preponderent servicii turistice, navale şi… financiare) şi mai mult închise decât deschise. Sectorul bancar în colaps este unul cu capital naţional(!), cu alte sectoare importante încă de stat (nu am văzut privatizări în ultimii 10-20 ani), puţin competitive (dominate de monopoluri, publice sau private), puţin sau deloc transparente, puţin reformate şi chiar dezechilibrate.

Ciprul are un produs intern brut de €18 mld. din două servicii (paradis fiscal şi turism) care nu sunt sustenabile. În acelaşi timp are depozite (străine evident) de €127 mld., reprezentând peste 700% din PIB adică o economie monetară fără nicio legătură cu economia reală. Depozitele sunt volatile pentru că sunt numai înregistrate în Cipru, dar folosite altundeva. Deci este nu numai o economie nesustenabilă, dar şi o economie “neconvenţională”, atipică pentru înţelegerea şi politicilor vest-europene care condamnă (cel puţin în spirit ocazional şi în acţiune) paradisurile fiscale asociate cu evaziunea fiscală.

Nu este de mirare că “salvatorii” europeni nu sprijină acest tip de economie, ba dimpotrivă. “Normalizarea” economiei Ciprului, care să producă venituri sustenabile, necesare unui echilibru fiscal şi stabilităţii financiare este o sarcină imposibilă. În lipsă de soluţii economice, donatorii au cerut în schimbul asistenţei de salvare, acţiuni hotărâte de “restructurare” a instituţiilor financiare gigantice şi “curăţarea economiei de către Guvern” (bail-in). Aici nu este vorba de o criză bancară, ci de eşecul unui sistem economic piramidal şi oportunist care se prăbuşeşte la prima adiere mai serioasă a vântului.

Grecia, în afară de economia închisă şi monopolistă, excelează printr-o lipsă aproape totală de producţie industrială şi o datorie publică excesivă (peste 150% din PIB, trim. III 2012), care subvenţionează de fapt un nivel de ţări nesustenabil. Capacitatea acestor state de a-şi rezolva propriile probleme şi a-şi salva propriile instituţii financiare s-a dovedit insuficientă, tocmai pentru că sistemul lor economic produce puţin, consumă mult şi este nesustenabil.

România se promovează în exterior pentru atragerea de investitori străini pentru că beneficiază de forţă de muncă relativ ieftină şi calificată, mai ales pentru producţia industrială. Românii sunt educaţi, sclipitori şi muncitori. Poate că acesta este principalul avantaj al României: cetăţenii ei muncesc! Când ai un popor care munceşte, învaţă (engleza în acelaşi timp cu româna!), se sacrifică (cum au reuşit să evite dezastrul în 2010 – 2011), îşi ştie măsura, aleargă după locuri de muncă în Europa (inclusiv Cipru şi Grecia), eşti salvat natural. Casnicele cipriote au în casă 2-3 femei (eventual românce) să le facă diferite treburi. Le plătesc pe ele şi tot mai au bani. De unde? Românii muncesc mult (poate chiar bine) şi trăiesc modest. Ce-i drept, ar putea să trăiască şi mai bine dacă ar avea o administraţie care să poată transforma resursele de care dispune în bunăstare pentru cetăţenii ei.

Bunăstarea socială în România este cu mult sub posibilităţile ţării, spre deosebire de bunăstarea socială în Cipru şi Grecia, unde este cu mult peste posibilităţile ţărilor. România are lucruri neterminate, poate nu ştie să-şi gestioneze bine resursele, poate are o productivitate scăzută, dar sunt lucruri care se pot îmbunătăţi. Nu sunt lucruri fundamentale care trebuie croite din nou sau luate de la capăt, ca în celelalte două ţări. Noi nu trebuie să reproiectăm modelul nostru economic, noi trebuie numai să-l completăm, să-l turăm la aceeaşi viteza. Mi-e teamă că celelalte două ţări, surori ortodoxe, trebuie să-şi reproiecteze modelul de bunăstare şi nu vor reuşi numai prin forţe proprii.

România este mai deschisă şi cooperantă cu partenerii internaţionali, are multe de învăţat şi de “transferat” din economiile şi democraţiile mai avansate. Miracolul occidentalizării României din secolul XIX poate fi repetat printr-un miracol al modernizării rapide a ţării în secolul XXI. Și România poate! Am îndoieli că vecinii noştri balcanici mai pot. Sunt prea mândri de civilizaţia lor veche!

Mișu Negrițoiu

Romania is antifragile compared to Cyprus and Greece

Romania went through 20 years of reforms, some incomplete, some improvised, but the progress is visible and so are its effects. Romanian authorities were assisted in the transition to a market economy by IMF (the IMF agreements covered 15 of the 23 years of capitalism), the World Bank and the European Union, cumulating perhaps the most advanced expertise in the field.

The period preceding Romania’s accession to the European Union was a genuine program of structural adjustment and reforms. On the one hand the privatization of the gas and electricity distribution, the breakup of the oil and landline phone service monopolies, with the liberalization of the prices and of foreign trade on the other hand transformed the Romanian economy, within a relatively short period of time, from a centralized, command economy, into a functional market economy, mostly private and completely open. Foreign direct investments stimulated Romania’s economy (52% of the private sector output), particularly in telecommunications, automobiles, manufacturing, dairy and non-alcoholic beverages industry, but also in the financial, retail, etc. industries, which all together generate most of Romania’s exports, of over €50 bln.

Romania’s economy has all it takes to enter a sustainable growth stage if the economic and social reforms, structural adjustment and public administration reform are continued. Many steps have already been made and there is little left to do, but what remains is essential. We have a relatively complex (multi-sectorial) economy, although small (€131 bln. GDP), mainly based on industrial production, agriculture, and services. The economic operators in Romania are competitive, both locally and internationally, and they achieved such competitiveness through their own forces, proven in real markets and not by subsidies, monopoly or other advantages. This makes Romanian production sustainable and business environment more productive.

The Romanian banking system is… localized, but operated mostly by experienced banks, competitive in other markets, which offer modern services. The banks receive domestic, and not foreign, deposits and savings or they finance their local assets from foreign savings, but on their own. The home countries of the banks operating in Romania proved that they have the economic strength to protect or save their banks in crisis situations and thus protect Romanian depositors. Bank assets in Romania represent only 62% of the GDP, the public debt 35% (3rd quarter of 2012), and the external debt 74% of GDP. Romania’s rating on the financial markets is “investment grade” and it obtains financing at costs much below those of Greece or Cyprus (as compared to their current default/bankruptcy statuses) or even of developed countries such as Italy and Spain. Romania managed to adjust the financial unbalances through its own forces, with the support of IMF and the EU, before the onset of the crisis in Greece and Cyprus.

The economies of Greece and Cyprus are rather mono-sectorial (primarily based on tourism, shipping and… financial services) and more closed than open. The collapsing banking sector is built with national capital(!), with other sectors still state-owned (we haven’t seen any privatizations in the past 10-20 years), less competitive (dominated by public or private monopolies), little, or not at all, transparent, less reformed and even unbalanced.

Cyprus has a gross domestic product of €18 bln. obtained from two types of services (tax heaven and tourism) which are not sustainable. At the same time, it has deposits (foreign, obviously) of €127 bln., representing over 700% of the GDP, that is to say, a monetary economy with no connection whatsoever to the real economy. The deposits are volatile because they are only registered in Cyprus, but used somewhere else. Therefore, it is not only an unsustainable economy, but also an unconventional one, too atypical to be comprehended by the Western-European policies as well, which criticize (at least on occasions and in action) the tax heavens associated with tax evasion.

It is no wander that the European “rescuers” are not supportive of this type of economy, on the contrary. “Normalizing” the Cypriot economy, so as to generate sustainable income, which is indispensable to fiscal balance and financial stability, is an impossible task. Lacking economic solutions, the donors requested the Cypriot Government, in exchange for the rescue assistance, to take decisive actions to “restructure” the gigantic financial institutions and to “clean up the economy” (bail-in). We are not talking here of a banking crisis, but of the failure of a pyramidal and opportunist economic system collapsing at the first gush of wind.

Besides the closed and monopolist economy, Greece stands out by an almost complete absence of industrial production and an excessive public debt(over 150% of the GDP, 3rd quarter of 2012), which in fact subsidizes an unsustainable country level. The capacity of this type of states to solve their own problems and to save their own financial institutions has proved insufficient, precisely because their economic system generates little output, consumes a lot and is unsustainable.

Romania promotes itself internationally to attract foreign investors because it has relatively cheap and qualified labor force, particularly in the industrial production sector. Romanians are educated, bright and hard-working. This is perhaps the main leverage of Romania: its citizens work! When you have a population that works, learns (English at the same time as Romanian!), sacrifices itself (the way they managed to avoid disaster in 2010 – 2011), knows its limits, hunts for better jobs in Europe (including Cyprus and Greece), you have a natural advantage. Cypriot housewives keep in their homes 2-3 women (possibly Romanians) doing chores for them. They pay these women and still have some money left. Where from? Romanians work a lot (maybe even competently) and live modest lives. It’s true, they could live better if the administration was able to turn the resources it has into welfare for its citizens.

Social welfare in Romania is much below the country’s possibilities, as opposed to the social welfare in Cyprus and Greece, where it is well over the countries’ possibilities. It’s true that Romania still has unfinished reforms, that maybe it doesn’t know how to manage its resources properly, or maybe it has lower productivity than ideal, but these things are on track to be can be changed for the better. They aren’t fundamental problems that have to be rebuilt from scratch or started all over, as in the other two countries. We don’t have to redesign our economic model, we only have to supplement it, to operate it at the same speed with the rest of the industrialized countries. Unfortunately, Cyprus and Greece, Our orthodox sisters, have to redesign their welfare model, and they won’t be able to do it on their own.

Romania is more open and cooperative with its international partners which is good because it has much to learn and to transfer from the more advanced economies and democracies. The miracle of Westernizing Romania in the nineteenth century can surely be replicated by the rapid modernization of the country in the twenty-first century. And Romania can do it! I doubt that our Balkan neighbors still can. They are too proud of their old civilization!

P.S. The concept of anti-fragility comes from Nassim Taleb. He advocates what he calls a “black swan robust” society, meaning a society that can withstand difficult-to-predict events. He proposes “antifragility” in systems, that is, an ability to benefit and grow from random events, errors, and volatility.

Mișu Negrițoiu

Modernizarea Romaniei, Fundatia Un Viitor Pentru Romania

Mișu Negrițoiu