Category Archiveromână

Cum au trasat Marile Puteri harta Europei in ultimii 200 ani

Harta actuala a Europei se conturează dupa razboaiele napoleoniene, cind puterile învingătoare (Anglia, Austria, Prusia și Rusia) au stabilit la Congresul de la Viena (1815), un nou echilibrului între imperiile și regatele europene (Franța este marea putere învinsă), in baza raportului de forte a natiunilor învingătoare și a trupelor staționate in multe teritorii. Frontiera estica a Europei a fost amplu amputată la presiunea Rusiei și Prusiei. Polonia și România au fost cele mai afectate.

Împărțirea de la Viena a durat pina la Primul Război Mondial (Germania și Austria sunt marile puteri învinse), după care Conferința de la Paris (1919) dominata de noile puteri mondiale (Franța, Anglia și SUA, parțial Italia și Japonia), au retrasat harta Europei pe baza principiului autodeterminării natiunilor (susținut de SUA, dar aplicat numai in Europa), urmată de apariția multor state naționale independente. Rusia lui Lenin nu a participat la aceasta Conferința, pe fondul Tratatului de Pace separat cu Germania (Brest Litovsk) și al Revoluției bolșevice.

De data aceasta echilibrul fragil între marile puteri europene și mai ales dimensiunea sancțiunile impuse puterilor învinse au generat următoarea conflagratie mondiala. Al Doilea Razboi Mondial s-a încheiat cu victoria Puterilor Aliate (Uniunea Sovietica, SUA și Anglia, parțial Franța), care la Conferința de la Potsdam (1945), au impus multe dintre frontierele estice reluate din harta de la 1815 și  tot ca atunci, in baza noului echilibru de forte și a prezentei trupelor rusești in multe tari europene. Cele mai afectate sunt tot România și Polonia (parțial recompensată de mișcarea graniței de vest).

Cele trei reuniuni multilaterale definesc și reiau granița Est-Vest a Europei, materializată in prezenta fizica, directa și indirecta, a Rusiei și respectiv a Uniunii Sovietice. Tarul Alexandru I in 1815, ca și Stalin in 1945 si-au argumentat pretențiile teritoriale pe prezenta trupelor in aceste teritorii. Invocând sacrificiile militare, umane si materiale, in luptele împotriva lui Napoleon, respectiv Hitler, conducătorii ruși nu au renunțat la pretențiile lor in timpul negocierilor cu Anglia și Austria (la Viena) sau cu America și Anglia (la Potsdam). Câștigurile teritoriale și stabilitatea frontierelor sale estice obținute de Prusia la Viena (aliat al Rusiei) au fost complet spulberate la Potsdam, unde Germania (inclusiv Prusia) a fost învinsă.

Aceste Conferințe de pace, definitorii pentru Europa, dar mai ales pentru intrarea Rusiei in Europa (începută de Petru cel Mare la 1700), au fost dominate de Marile Puteri. La Viena, Anglia, Austria, Prusia și Rusia, care au învins Franța (in ciuda faptului ca au fost peste 300 de participanti), iar la Potsdam, Anglia, SUA și URSS, care au învins Germania. Toate au urmat unor conflagrații europene multistatale și au fost precedate sau urmate de înțelegeri și tratate multilaterale sau bilaterale. Rusia a dat cele mai mari sacrificii de război, dar a fost și cel mai mare cistigator in urma acestor reuniuni. Dacă la Viena, frontierele imperiului tarist au avansat masiv pe teritoriul Țărilor Baltice, Poloniei și Romaniei, după Potsdam (și Yalta), frontierele controlate de lagărul socialist au ajuns in inima Germaniei, trecind ușor de România, Polonia, Ungaria și Cehia. De reținut ca argumentele și instrumentele au fost aceleași, indiferent ca au fost folosite de tarul Alexandru I sau de dictatorul comunist Stalin.

De la 1945 la 1989 URSS a avut cea mai avansată frontiere vestica in Europa. Spre deosebire de Viena, Potsadm și Yalta si-au produs efecte si dincolo de granițele Europei, in Asia (impartirea peninsuleleor Coreei și Vietnam, cu efecte și azi) și a declanșat războiul rece ( 1948-50), pe fondul folosirii și inventarii succesive a armelor nucleare de către Marile Puteri. Războiul rece se termina prin căderea regimurilor comuniste in Europa Centrală și de Est, unificarea Germaniei și dezintegrarea URSS (1989-1991). Frontiera estica europeană se muta masiv dincolo de Ucraina, impingind Rusia poate in cel la restrâns teritoriu de la Petru cel Mare, pe o linie verticala de la Sankt Petersburg la Rostow pe Don. Dominația sovieto-rusească pierde nu numai Țările Baltice și țările din Europa Centrală, dar parțial și Ucraina, Bielorusia și Moldova.

Viena a adus o stabilitate in Europa de 100 ani, pina la Primul Război Mondial, in ciuda unor conflicte bilaterale Franța-Germania, Rusia-Imperiul Otoman sau luptele de independența din Balcani, iar Potsdam menține stabilitatea de 70 ani, in ciuda războiului rece și a mișcărilor de eliberare naționala. Rusia a mai pierdut teritorii fata de imperiul tarist după Primul Război mondial. Rusia nu a participat la Conferința multilaterala de Pace de la Paris, dominta de Anglia, Franța și SUA, deși au participat mult mai multe tari, care a declanșat mai multe mutații de frontiere in interiorul frontierelor europene. Dezmembrarea imperiului tarist, ca mai tirziu dezmembrarea Uniunii Sovietice, au determinat mutarea frontierei europene mai la Est decit cele stabilite la Viena (Țările baltice, Polonia, România).

Fără conflagrații mondiale sau europene, fără conferințe, înțelegeri sau tratate de pace multilaterale ( cu excepția probabil a întâlnirii Bush – Gorbaciov in Malta, 1989), Europa s-a schimbat fundamental prin efort propriu, spre o zona stabilă și prospera, incepind cu constituirea Uniunii Cărbunelui și Oțelului, a Pietei Comune (Tratatul de la Roma, 1957) și a Uniunii Europene a celor 28 state, cu o populație de peste 500 milioane de locuitori (mai mult decit SUA și Rusia, principalii parteneri sau adversari euro-atlantici). Pe cale pașnica frontiera vestica europeană occidentala este cea mai avansată in istorie, după extinderea Uniunii Europene cu Țările Baltice, Polonia și România.

In ultimii 200 ani frontiera estica europeană,  cu societăți deschise și democratice, și cu economii de piața, se consolidează pe linia cea mai avansată și stabilă.Cea mai avansata posesiune rusească a rămas Kaliningrad (aparținând Prusiei după Conferința de la Viena), ca o moștenire rusească de la Stalin (Potsdam), după dislocarea populatiilor germane din teritoriile estice ca urmare a cuceririlor sovietice in al doilea război mondial. Sufocați probabil de cel mai mic teritoriu pe cale l-au avut in ultimii 300 ani, Rusia începe o ofensiva către Vest și recuperarea prin forța a unor teritorii (incepind cu Peninsula Crimee, dar probabil Transnistria și altele).

România a făcut obiectul unor schimbări a frontierei Estice in linie cu miscarile istorice a frontierelor europene. La Viena, Paris și Postdam, Marile Puteri au negociat și hotărât teritorii românești fără participarea României (ca și fără participarea Poloniei, Țărilor Baltice sau Greciei). Imperiul Otoman nu a participat la Conferința de la Viena, ci era numai informat asupra hotărârilor printr-un ambasador plenipotențial. Tarul Alexandru I a cerut la Viena recunoașterea frontierei stabilită prin Tratatul de la București din 1812, prin care Imperiul Otoman a cedat Rusiei teritoriul românesc interne Prut și Nistru (Basarabia). Planul țarului era ca ulterior sa ocupe Moldova si Valahia, astfel incit imperiul sa ajungă cu frontiera in Serbia. Acțiunile militare pe teritoriul României in prima jumătate a sec XIX confirma aceste intenții, dar tot intervenția Marilor Puteri au oprit aceasta expansiune (Războiul Crimeei si Acordul de la Paris, 1856). La Podsdam, Stalin ( si Molotov) a pretins recunoașterea frontierei cu România stabilită prin Acordul Ribbentrop – Molotov (fără sa-l numească astfel!), adică revenirea la frontiera recunoscuta la Viena in 1815 (și ceva pe deasupra), materializată la Yalta printr-o bifa a lui Churchill (înțelegerile la Yalta au fost verbale, sau note personale, care nu s-au păstrat decit in amintirea participanților).

Frontiera de Est a României a fost stabilită numai prin negocieri și înțelegeri între marile puteri, pe cale …diplomatica, in ciuda faptului ca trupele românești au ajuns la Chișinău in primul război mondial, sau pina la cotul Donului, ca urmare a intervenției antonesciene nefericite, alături de Hitler, in al doilea război mondial. In primul război mondial, România a luptat mai mult pentru frontierele sale, atite pe front cit și la Conferința de pace de la Paris. Dar la Viena in 1815, România era parte din Imperiul Otoman, iar la Potsdam era deja sub ocupație sovietica și de facto parte din Lagărul Comunist. Perspectiva istorică ne dovedește ca România nu poate consolida sau schimba frontiera de Est prin forte proprii. A evacuat teritorille nord-estice in 1939, fără sa opună rezistența, deși țara era mai europeană si mai puternica militar și economic decit azi (in termeni comparativi). Iar diplomația Regelui Carol II ( turneele in Anglia și Franța, dar și in Germania), nu au dat rezultate, spre deosebire de diplomația Reginei Maria in primul război Mondial.

Harta Europei a fost conturata prin înțelegeri  între Marile Puteri sau cu acordul acestora. Țările mici au participat in cele mai multe cazuri, militar sau diplomatic, dar pierderile sau cistugurile lor au fost determinate de poziția lor de partea corecta (right side) a istoriei. România a jucat o singura data rolul de mare putere intr-un conflict zonal (Razboaiele balcanice, 1912-13) și și-a însușit trofeul. A fost de partea corecta a istoriei in Primul Război mondial și a obținut, prin sacrificii militare și eforturi diplomatice, reîntregirea țării la Conferința de la Paris. In Razboiul de Independența împotriva Imperiului Otoman (alături de Rusia), deși a luptat activ pentru independența, a pierdut teritorial trei județe in Est.

Poate pentru prima data in istorie, România este in alianțe puternice și durabile, de partea corecta a istoriei. Apartenența la Uniunea Europeană și NATO ii conferă bunăstare, siguranța și stabilitate, deși țara este vulnerabila social, politic, diplomatic și economic. Instituțiile fundamentale ale statului sunt fragile iar capacitatea militară și diplomatica slăbite. Statul însuși este la răscruce. Prioritatea fundamentala a României este consolidarea poziției in interiorul Uniunii Europene și NATO. Statutul de țara membra a Uniunii Europene ii conferă  cea mai puternica poziție la frontiera estica, parte de facto și de jure din Europa Occidentala. Erodarea acestei poziții pe care ne-a hărăzit-o istoria (și din nou marile puteri), constituie o mare responsabilitate a tuturor conducătorilor de stat și a liderilor politici, care prin acțiuni politice deviationiste, naționaliste sau eurosceptice,  risca sa-i marginalizeze pe romani și sa-i întoarcă din mersul lor natural pe calea modernității și a civilizației creștine.

 

 

Bibliografie selectiva:

  1. Thierry Lentz : Le Congres de Vienne. Une refondation de l’Europe.Perrin, Paris, 2013;
  2. Margaret MacMillan: Paris 1919, Six Months that change the World, Random House, New York, 2001;
  3. Michael Neiberg : Potsdam. The End of World War II and the Remaking of Europe, 2015

Deși sunt geamăn, la mine luna aprilie este cu noroc

Aşa se face că în aprilie 1991 mi-am început cariera de funcţionar public (Secretar de Stat, Preşedintele Agenţiei Române de Dezvoltare), iar în aprilie 1997 am trecut în sectorul privat (Director investment banking & corporate finance, ING Barings), pentru ca în aprilie 2014 Parlamentul să mă numească în funcţia de Preşedinte al Autorităţii de Supraveghere Financiară. In aprilie 2017 împlinesc exact 10 ani de carieră în serviciul public în sectoare economice şi financiare.

Agenţia Română de Dezvoltare a fost pentru mine un proiect de pionierat, care a pus bazele legislative, instituţionale şi executive pentru investiţiile străine în România (azi asigură peste 50% din producţia industrială, din exporturi şi din locurile de muncă). Împreună cu o echipă de 100 oameni, la inceputul tranzitiei la economia de piaţă, am semănat grăunţele roditoare pentru transformarea economiei României. Tot atunci am atras primele programe de asistenţă economică din străinătate (UE şi OCDE).

Următorul pas a fost la sfârşitul anului 1992, când am fost aprobat de Parlament ca Ministru de Stat în Guvernul României, Preşedinte al Consiliului de Coordonare a Reformei Economice şi Sociale. Cel mai frumos proiect a fost Strategia Programului de Guvernare, un document colectiv modern şi reformator, aprobat în aprilie 1993 de Parlamentul României. Dar si negocierile cu instituţiile financiare internaţionale, cu Comisia Europeană precum şi o vizită în premieră în Japonia (am întâlnit Primul Ministru şi aproape jumătate din Guvern) au fost momente memorabile, care au aşezat borne în drumul dezvoltării ţării.

Din toamna anului 1993 şi pâna la alegerile generale din 1996 am fost Consilier Prezidenţial, coordonatorul Grupului consultativ pe probleme economico-sociale, un grup de reflecţie, cu contribuții de mare calitate, care a conturat cel puţin înţelegrea tranziţiei economice pe care o parcurgeam în acea perioadă. Am avut ocazia să întâlnesc multă lume şi să vizitez toată ţara, dar şi să am contacte diplomatice de excepţie (inclusiv Papa Ioan Paul al II-lea), care mi-au îmbogăţit înţelegerea lumii şi civilizaţiei moderne, a economiei de piaţă şi a statului de drept.

La alegerile din 1996 am candidat sub deviza “Forţă şi echilibru”, pe un program aproape personal, şi am fost ales deputat în Parlamentul României.

Am revenit în viaţa publică în aprilie 2014, când se pare că nu se înghesuia prea multă lume pe această poziţie (vedeţi şi titlul din ZF, 29 martie 2014, dar si alte comentarii din presa timpului…). Şi aşa am ajuns la cel mai ambiţios proiect al meu, care probabil îmi şi încheie cariera publică.

Ca să vedeţi evoluţiile în cei trei ani, consultaţi vă rog Raportul evoluţiei pieţelor şi Raportul de activitate ASF pe anul 2016, care vor apare în curând.

Sunt fericit că pot împărtăşi din experienţa mea tuturor colegilor, ca si concetăţenilor mei, şi că am putut să contribui la transformarea şi dezvoltarea ţării mele, căreia îi datorez formarea şi evoluţia mea personală.

Luptați împotriva culturii “lasă că merge și așa”

Procesul de construcţie instituţională al ASF a fost marcat de mai multe repere cu consecinţe importante pentru echilibrul şi dezvoltarea pieţelor de asigurări, de capital şi a pensiilor private.  Un demers de o asemenea anvergură aduce în discuţie învingerea rezistenţei la transformare, recuperarea decalajelor generate de o tranziţie întârziată, stabilizarea pieţelor şi alinierea legislativă a acestora la cadrul european, și apelul la rigoare, coabitare şi consens.

În cele ce urmează – un dialog publicat pe asigurariblog.ro despre aceste teme care m-au preocupat în proiectul asumat la ASF.

 

Aţi răspuns la acuzaţiile Comisiilor Parlamentare spunând că nu aveţi nimic să vă reproşaţi, în ce priveşte activitatea dvs. ca Preşedinte al ASF. Aţi adăugat că oricine va veni în locul dvs. va trebui să facă exact același lucru pentru a asigura funcționarea piețelor. Pe scurt, ce aţi promis la instalarea în funcţie şi câte din obiective aţi dus la îndeplinire ?

MN: ASF este cel mai ambiţios proiect al meu, în totalitate reuşit. Eu m-am angajat la o muncă de construcţie instituţională, într-un moment de impas la ASF şi sub o presiune politică şi mediatică fără precedent. Practic instituţia rezultată din fuzionarea celor 3 entităţi nu funcţiona, deciziile care se mai adoptau erau generate de fiecare sector în parte, care funcţiona fiecare după propriile reguli.

Cu ce aţi început, care au fost priorităţile ?

MN: Prima mea prioritate a fost restructurarea şi (re)organizarea ASF, potrivit OUG 93/2012. M-am angajat în faţa comisiilor parlamentare să transform Autoritatea dintr-o instituţie “dâmboviţeana”, într-o instituţie europeană şi am primit sprijin politic necondiţionat pentru asta. Aici am avut abordări diferite cu unii membri ai Consiliului şi aceste poziţii s-au radicalizat în timp, în loc să se atenueze, chiar după ce am convenit setul de valori şi de principii care trebuie să guverneze activitatea Autorităţii. Procesul a luat mai mult de un an şi el a cuprins ajustări majore în organigrama, politica de salarizare, reducerea dramatică a schemei de personal, de management şi de execuţie, redefinirea funcţiilor şi stabilirea obiectivelor de performanţă. Procesul de tranformare este terminat, dar încă fragil. Orice schimbare de abordare poate să-l întoarcă de unde a plecat. Rezistenţa la schimbare este mare în orice organizaţie, dar mult mai mult în instituţiile publice.

Eu am fost mult prea concentrat pe reuşita acestui obiectiv şi am contat pe sprijinul politic promis. Am putut să luăm toate deciziile de care aveam nevoie cu un Consiliu incomplet în cea mai mare a timpului şi chiar cu diferenţe asupra setului de valori. Am funcţionat la sectorul de asigurari cu doi vicepreşedinţi, unul după altul şi cu perioade prelungite de vacanţă. Dar toate aceste transformări au generat tensiuni şi au alimentat pe căi informale diferite surse, şi asa ostile, care le-au amplificat în spaţiul public.

Care a fost al doilea obiectiv major pe care vi l-aţi asumat în Parlament ?  

MN: A doua prioritate majoră, asumată în faţa Comisiilor, a fost stabilitatea pieţelor finaciare nebancare şi alinierea cadrului legislativ la directivele, normele şi practica europeană. Separat de cazurile curente cunoscute sau mediatizate, prima analiză de bilanţ la nivelul pieţei (BSR, BSRE) a scos la iveală dezechilibre majore, atât la nivelul entităţilor supravegheate (mai multe societăţi cu capitaluri negative sau cu probleme mari de lichiditate şi solvabilitate), cât şi la nivelul pieţei (pierderi şi o rată combinată a daunei, substanţial supraunitară).

Întâmplător sau nu, toate societăţile cu probleme au fost societăţile românesti cele mai mari, fără posibilităţi de redresare şi capitalizare. Toate măsurile de corecţie spre o piaţă sănătoasă şi sustenabilă s-au finalizat cu decizii radicale, chiar de eliminare din sistem a părţilor putrede (ca simpla aplicare a legilor în materie).

Toţi membrii Consiliului au fost de acord cu aceste măsuri ?

MN: Nu. Măsurile au generat tensiuni la nivelul Consiliului (unul dintre membri a fost împotriva tuturor deciziilor de retragere a autorizatiilor celor patru societăţi, dintre care doua cu acţionari italieni) şi au alimentat, partizan şi subiectiv, presiunea politică şi mediatică. În schimb ne-a crescut reputaţia europeană şi ne-am apropiat de nivelele de supraveghere din celelalte ţări.

Aţi cedat presiunilor Guvernului în ce priveşte OUG 54/2016. Nu credeţi că poziţia ASF trebuia să fie din start aceea de neacceptare a plafonării tarifelor şi de respingere  a celorlalte prevederi cu impact negativ asupra pieţei? Toate acestea din raţiuni care ţin de libertatea contractuală, încălcări ale Directivelor Europene, destabilizare a pieţei asigurărilor etc.

MN: Nu am găsit nicăieri soluţii în Europa şi am încercat să gestionăm problema cu ce aveam la îndemână. Nu se găseşte un singur paragraf, în vreo Directivă, Lege sau Regulament care să instituie competenţa sau obligaţia autorităţii de supraveghere în controlul, limitarea sau intervenţia pe tarife şi prime. În ciuda faptului că o Autoritate de supraveghere financiară nu are atribuţii de dialog social (a nu se confunda cu protecţia consumatorului), organizaţiile patronale din transporturi, numeroase, reprezentative dar şi agresive, au fost împinse de către Guvern să discute cu ASF. Aşa am ajuns să ne expunem excesiv mediatic, fapt care a alimentat “emoţia” politică, şi să încercăm soluţii “voluntare şi de consens” (creşterea primelor cu pâna la 50%), care nu au funcţionat. Într-o piaţă în care dialogul şi consensul nu există, aceste soluţii au răsturnat “bolovanul” către variante mai radicale, care au generat noi distorsiuni în piaţă.

S-a vorbit şi de o manieră oarecum inflexibilă de abordare a relaţiei cu ceilalţi membri ai Consiliului, un stil mai autoritar de conducere. N-aţi reuşit să faceţi o echipă, din păcate, şi asta s-a văzut în exterior.

MN: Consiliul este format din personalităţi puternice şi linii de raportare diferite sau independente. Preşedintele nu este “şeful” şi de aceea armonizarea (formarea echipei) este mai dificilă. Tendinţa şi presiunea este spre existenţa unui organism colegial, care nu este explicit formalizat în lege şi care nu se poate pune complet de acord în situaţii “de criză” sau în transformare (sunt voci din Consiliu care continuă să susţină revenirea la fostele autorităţi!). Am fost mult mai implicat în restructurare şi construcţia instituţională decât ceilalţi membri ai Consiliului şi am fost principalul agent de schimbare.

Din păcate, şi această situaţie (a RCA-ului) a generat poziţii divergente (chiar dacă marginale) în Consiliu şi, încă odată, a subminat spiritul de echipă. Situaţia ţinea de fapt de “planul” inexistent de liberalizare ordonată a primelor controlate înainte de accesarea la Uniunea Europeana (2007). M-am implicat activ şi mi-am asumat rezultatele. Suntem totuşi într-o situaţie mult mai bună decât înainte (chiar cu riscul de infringement) şi avem soluţii de tranziţie de la tarife plafonate la tarife libere, într-o manieră ordonată, către o piaţă stabilă, predictibilă şi funcţională. Putem să eliminam volatilitatea, extremele şi excesele anului trecut, cu instrumentele pe care le avem acum legiferate.

În ce priveşte comunicarea, vă reproşaţi faptul că aţi greşit strategia? Aţi renunţat la un purtător de cuvânt, a cărui menire era să iasă în faţă şi să vă protejeze imaginea. Nu l-aţi înlocuit cu altul şi asta v-a costat.

MN: Când am venit, imaginea mediatică a ASF era cu mult sub nivelul zero. Mi-am propus reconstrucţia încrederii consumatorilor şi a publicului (ţintă mai greu de atins) sau a entităţilor din piaţă (un obiectiv mai accesibil). Dacă mi-a fost greu să traduc mesajele mele şi direcţiile de transformare către toţi membrii Consiliului, ar fi fost mult mai greu să comunic printr-un alter ego. Şi m-am hotărât să fiu propriul purtător de vorbe, într-o situaţie excepţională. N-a funcţionat nici un canal de comunicare, nu am fost niciodată apreciaţi sau elogiaţi că am făcut ceva bine. Cele mai bune aprecieri în presă au fost neutre, dar nu pozitive. Am constatat că sunt mai apreciat în piaţă şi de către autorităţile europene, decât printre parlamentari. Nu în ultimul rând, am deranjat multă lume din zona de confort şi am generat multe inamiciţii prin verticalitate şi implicit rigiditate, de teama că “dacă dai un deget îţi ia mâna toată”. Rigiditatea înseamnă, de fapt, rigoare.

Aţi reglementat în exces piaţa, asta vă reproşează mulţi dintre actori. S-au cam sufocat, nu mai aveau timp de business….

MN: Valul legislativ fără precedent, ca şi acţiunile de supraveghere, a fost “aglomerat” de întârzierile nepermise după 10 ani de la aderarea la Uniunea Europeana şi de urgenţa normalizării şi a actualizării cadrului legislativ. Nu este vorba despre o suprareglementare (nu rezultă ca avem mai multe legi), ci de înlocuirea legilor vechi, cu unele noi (Solvency II) si de completarea cadrului instituţional al pieţei (FGA, rezoluţie), care să facă piaţa functională.

La nivelul reglementărilor secundare au fost introduse regulile europene, care da, sunt mai exigente şi mai detaliate, dar nu mai multe. Piaţa se profesionalizează şi are nevoie de actori puternici, corecţi şi performanţi. Dar, din nou, ne raportăm la interpretări diferite, locale, mai puţin în linie cu piaţa unică europeană. Dar şi acesta a fost un proces “în forţă”, mai degrabă de tipul “Big Bang”, care a luat prin surprindere mai toţi participanţii, mai ales prin efectele pe care le-a produs. Astfel de legi aprobate în Parlament sau Regulamente ale Consiliului au atras critici şi rezistenţă la aplicare şi executare.

Ce urmează ?

MN: Urmează etapa de consolidare, mai multă comunicare şi dialog, intern şi extern, mai multă flexibilitate, pe fondul respectării unor reguli de bază, a normelor şi legilor şi a respectului autorităţii. Dacă procesul nu va fi întrerupt prin intervenţii politice subiective şi neavenite, pieţele şi supravegherea vor fi solide şi stabile.

Suntem totuşi la un moment de răscruce, alimentat de multe inamiciţii generate de toate transformările pe care le-am facut, însuşite sau întelese, dar neacceptate. Şi sunt prea mulţi cei care nu le recunosc efectul pozitiv şi sustenabilitatea.

 

Oare se va răzbuna istoria pe Turcia?

Sunt unul dintre numeroşii români care iubesc Turcia şi pe turci, în ciuda faptului că în școala comunistă am învățat numai despre spolierea bieților valahi şi moldoveni de către Înalta Poarta, timp de peste 400 de ani, de la Mircea cel Bătrân (1418), până la ultimele domnii fanariote (1821) şi Regulamentele Organice (1830). Independenţa Principatelor Române avea să vină mai târziu (1877). Eroismul românilor din războaiele împotriva turcilor, de la numeroasele bătălii ale domnitorilor, până la războiul de independență împotriva Imperiului Otoman (1877), a fost descris de istorici, cântat de poeţi sau evocat de scriitori. Istoria națională consemnează în puţine rânduri alte bătălii, câştigate sau pierdute, decât cele împotriva turcilor, până la primul război mondial, război care marchează de altfel sfârşitul Imperiului Otoman şi nașterea Turciei moderne (1922).

Cea mai occidentală ţară musulmană

Kemal Ataturk, legendarul fondator al Turciei moderne şi primul ei Preşedinte, a împins poporul turc spre civilizaţia europeană a secolului XX şi a pus bazele secularismului în Turcia. Rolul lui în istoria Turciei, ca simbol pentru posteritate, este comparabil numai cu George Washington. Instituţiile, principiile constituţionale şi valorile de bază sunt încă în vigoare, apărate şi păstrate de către toate administraţiile de stat succesive, cu trimiteri la fondatorul Turciei, aşa cum în SUA se face permanent trimitere la „părinţii fondatori” şi la Constituţia din 1786.

Istoria contemporană a reevaluat în mare măsură prezentarea Imperiului Otoman, de la guvernarea, organizarea şi administrarea unuia dintre cele mai mari imperii, până la toleranţa faţă de minorități şi libertățile religioase. Construcția Turciei seculariste nu a fost probabil ușoară, dar a rezistat până în ziua de astăzi, iar turcii au devenit, de facto europeni. Elitele turceşti şi familiile înstărite au asimilat instantaneu îmbrăcămintea, mobilierul, obiceiurile şi chiar locuințele europene, iar Turcia a devenit în scurt timp cea mai occidentală ţară musulmană. Turciei de astăzi nu-i lipseşte nimic din ceea ce se găseşte într-o economie modernă şi într-o societate civilizată.

Două istorii cu multe puncte commune

Occidentalizarea României, care a început în secolul XIX şi devansează Turcia cu peste 60 ani, de la Alexandru Ioan Cuza (1859) la Kemal Ataturk (1922), este comparabilă, prin adoptarea de sus în jos a regulilor şi a instituțiilor europene. În timp ce ambele ţări s-au deschis lumii moderne, cu o evoluție poate în favoarea României în perioada interbelică, Turcia a luat mai mult avânt în perioada postbelică, în timp ce România a fost penalizată de comunism 45 ani (aproape tot avansul din sec XIX). Şi sunt încă diferenţe mari cantitative în favoarea Turciei (separate de mărimea ţării şi a populaţiei), în ceea ce priveşte dimensiunea economiei, produsul intern brut pe cap de locuitor, infrastructură, construcţii, obiective turistice şi altele. Dar după căderea comunismului şi mai ales după intrarea în Uniunea Europeană, România a avansat mai mult în privinţa calităţii instituţiilor democratice şi în actul de guvernare. România şi Turcia sunt membre NATO, au multe lucruri în comun din perspectivă istorică şi sunt astăzi  foarte apropiate. Nu simţim povara sutelor de ani de Imperiu Otoman şi nici nu ne încrâncenează amintirea bătăliilor trecute.

Amintiri cu preşedinţii turci

Eu am descoperit Turcia în 1990, mai intâi oamenii şi apoi țara. Am întâlnit investitori străini reprezentați de turci, am întâlnit investitori turci corporatiști, am întâlnit politicieni turci care au venit în România. Ei erau capitaliști, ei cunoșteau şi lucrau într-o economie de piață. Economia de piaţă în Romania anilor ‘90 a început din bazarurile turceşti. Ieşeam şi noi în lume. Investitorii turci pe care i-am cunoscut, şi cu mulţi m-am împrietenit, au fost de o calitate ireproşabilă, cu deschidere şi practică internaţională, de la care aveam de învăţat. În anul 1991, l-am întâlnit la un dejun în Bucureşti, pe Preşedintele Turgut Ozal, o altă legendă a Turciei, artizanul reformelor economice ca prim-ministru în anii ‘80 (e adevărat, în timpul dictaturii militare a generalului Kenan Evren, căruia i-a succedat ca Preşedinte) şi care a relansat creşterea economică durabilă în Turcia, ale cărei efecte le vedem şi astăzi.

L-am întâlnit de mai multe ori, în perioada 1993-1996, în România şi în Turcia, pe următorul Preşedinte, pe Suleyman Demirel, venit aproape din puşcărie, unde l-au trimis militarii, după o carieră politică anterioară remarcabilă. Un om minunat, echilibrat cald şi fără niciun fel de resentimente faţă de ceea ce i se întâmplase după lovitura de stat şi, mai ales, fără gânduri de răzbunare. Am discutat multe proiecte economice. A încurajat investitorii turci să vină în România, ne-a încurajat pe noi să dezvoltăm proiecte pe care le-am văzut în Turcia – primul mall din Bucureşti, primele şcoli turceşti în România (în limba engleză); au fost reconstruite unele moschei (Medgidia, Ovidiu) şi a promovat neîncetat cultura şi obiceiurile turceşti.

O ţară prosperă şi modernă

Am început să vizitez Turcia, pentru prima dată, în calitate oficială, cu ocazia zilei noastre naţionale, pe 1 Decembrie 1994, pe care am sărbătorit-o la Izmir. Totul impresionant! De la atenţia cu care am fost înconjurat şi la lucrurile pe care le-am văzut, până la organizarea festivităţilor. Parcă România ar fi fost cândva puterea suzerană şi nu invers. Turcii nu poartă aura unui fost imperiu, nu au comportament de „stăpâni”, nu-şi arogă drepturi istorice (cum fac unii vecini vestici) şi au un comportament normal, prietenos, chiar cu o umilinţă nobilă. Sunt harnici, răbdători, serviabili, gazde de neegalat. Am întâlnit numai respect şi prietenie. Dar cea mai animată dezbatere am avut-o la Ege University în Izmir, cu ocazia unei prelegeri pe care am susţinut-o pe tema tranziţiei României la economia de piaţă. Studenţii au fost interesaţi de politicile sociale, de dezvoltarea economică si de săracie, de inechităţile sociale, precum şi de polarizarea societăţii. M-au impresionat gândirea independentă şi opiniile proprii – care ar trebui promovate în toate şcolile – bine conturate şi motivate. Se simţea un spirit contestatar, aproape anti-establishment, o nemulţumire faţă de actul de guvernare şi faţă de speranţele neîmplinite. Pare ca această generaţie a îngroşat mai târziu în Turcia rândurile clasei de mijloc, care îşi revendică drepturile economice, sociale, politice.

Era o periodă destul de agitată în Turcia, cu schimbări la nivel politic, premargătoare alegerilor care au adus la putere primul partid Islamist şi formarea guvernului Necmettin Erbakan (1996-97). Recep Tayyip Erdogan reprezenta facţiunea moderată a aceluiaşi partid şi era primarul popular al Istanbului (1994-1998).

L-am întâlnit pe Erdogan mult mai târziu (2006), în timpul unui dineu oficial la reşedinţa sa din Ankara, când devenise prim-ministru. Am apreciat guvernarea sa, care a atras mult clasa de mijloc şi antreprenorii turci (unii ziceau pe cei apropiaţi), a asigurat stabilitatea macroeconomică a ţării şi a avut ritmuri de creştere economică de 8-10%, superioare oricărei alte ţări. Prietenul meu turc care m-a însoţit la Universitate, un tânăr om de afaceri, la a doua generaţie, dintr-o familie care se trăgea din vremea lui Kemal Ataturk, era framântat atât de schimbările politice, cât şi de dezbaterea cu studenţii şi s-a arătat foarte îngrijorat cu privire la viitorul ţării. Eu am argumentat, la timpul respectiv, că Turcia este aşezată pe piloni solizi în drumul ei spre dezvoltare, bunăstare şi modernitate, după ce am văzut o clasă de întreprinzători turci şi companii cu actvităţi economice la nivelul celor întâlnite în Occident; o administraţie modernă, o generaţie tânară formată într-un spirit independent, participativ şi combativ, care va consolida o ţara evoluată. Eram convins că drumul Turciei moderne este ireversibil, tocmai pentru că era aşezat pe aceşti piloni şi nicio schimbare politică nu-i poate influenţa şi nu le poate schimba parcursul.

În anii 2000, am făcut parte dintr-un grup de reflecţie şi dialog, cu pretenţii de organizaţie regională – East European Cooperation Initiative (SECI) – iniţiat de americani pentru ţările balcanice şi central europene în tranziţie, cu sponsori regionali ca Italia, Austria, Grecia şi Turcia. Interesante dezbateri, proiecte şi chiar realizări. Din Turcia participa Rahmi Koc, seniorul celei mai bogate familii turce (poate la concurenţă cu Sabanci), cu investiţii şi afaceri în toate domeniile, de la banci, până la turism, de la maşini şi echipamente electrice la camioane, de la universităţi la proiecte sociale. Am remarcat încă odată, că nu exista nicio diferenţă faţă de multinaţionalele vestice, fapt care mi-a dat încrederea că evoluţia Turciei este ireversibilă. Am devenit apoi un turist împătimit, am bătut Turcia, de la Istanbul la Capadochia, de la Ankara la Antalya şi am desfăşurat activităţi diverse, plimbări cu yahtul, golf, plajă etc. Sunt un îndrăgostit de bucătăria turcească (au cel mai bun mic-dejun din lume, spunea un prieten englez). Anul trecut, am petrecut Revelionul la Istanbul, iar anul acesta am fost de Paşte în Anlatya (Belek), unde am prieteni (ei zic fraţi) turci. Credeam atunci cu îndârjire că Turcia este aceeaşi, mai dezvoltată şi mai prosperă, pe drumul ei modern, lansat de Ataturk.  ­

Vânt de radicalizare­ ?

Am citit mult despre Turcia şi mai ales despre Imperiul Otoman. Ultima carte cumpărată din Istanbul „The Ottoman Endgame” (Sean McMeekin, 2015), mi-a dat o imagine completă şi detaliată a sfârşitului unei perioade istorice, cea otomană, şi începutul Turciei moderne pe care o ştiu. După recentele evenimente care au avut loc la Istanbul şi Ankara,  este pentru prima dată când am îndoieli că Turcia modernă, occidentală, mai este pe drumul ei ireversibil. Bate un vânt de radicalizare tot mai intens, care o îndepartează tot mai mult de Occident şi de Europa. Şi de data aceasta tot de sus în jos. Să asistăm la sfârşitul Turciei moderne, seculariste, şi după aproape 100 de ani, să fim martorii unui nou început, care nu ştim unde va duce? Probabil că istoria şi timpul ne vor răspunde la această întrebare. Acum simt că nu mai sunt la mine acasă.

Câteva Consideraţii Despre Brexit

Am lăsat să mai treacă ceva timp de la referendumul din Marea Britanie din 23 iunie 2016, cu privire la apartenența la Uniunea Europeană şi de la valurile de comentarii emoţionale după anunțarea rezultatelor. Deși Brexitul îi afectează direct doar pe britanici, construcția europeană este mai slabă fără Marea Britanie, deci în realitate ne afectează pe toți din UE. Din experiența mea în organismele europene pentru liberalizarea serviciilor financiare şi consolidarea pieţei unice, contribuția colegilor britanici este de neegalat.

Departe de a provoca efecte catastrofale, Brexitul marchează mai degrabă sfârşitul unei etape, cel puţin în Anglia. Marea Britanie intră prin asta într-o instabilitate politică neaşteptată. Cauza nu e neapărat demisia primului ministru, motivele sunt mai degrabă de natură structurală, de durată, decât conjuncturală. Din motive conjuncturale au mai fost schimbaţi prim-miniştrii în funcţie – inclusiv titanii Margaret Thatcher şi Tony Blair – fără consecinţe politice structurale.

Fără soluţii concrete

Deși preluarea conducerii guvernului de către Theresa May a urmat un traseu obișnuit, tradițional şi instituționalizat, există frământări ascunse în spatele acestei tranziții şi formarea noului guvern, inclusiv surprize neașteptate.

În ciuda declarațiilor noului prim-minstru că situația este sub control (Brexit is Brexit), lipsesc totuși soluţiile concrete pentru o situaţie fără precedent şi mai ales lipsește un plan (o foaie de parcurs). Pare că noul guvern a delimitat două funcții cheie, una pentru ieșirea din UE (Departamentul pentru ieșirea din UE) şi alta de conturare a noului rol în lume al Marii Britanii (Foreign Office)

Dar în contextul Brexit, proiecţiile Marii Britanii la nivel global sunt neclare şi iluzorii, situația internă este însă mai gravă şi presupune schimbări instituţionale serioase şi la nivelul partidelor politice. Cine va creiona şi va conduce noul curs istoric al Marii Britanii? Conservatorii, care s-au bătut „pentru”, dar şi „împotrivă” sau laburiştii, care au făcut campanie „pentru” rămânerea în UE, dar ai căror lideri pledează de facto „împotrivă”.

Şi nici ieșirea din UE nu este chiar o „ieşire”, ci probabil o poziție între asociere şi membru, dar destul de nesigur că poate fi conturată. Marea Britanie nu-şi permite să se îndepărteze de UE, pentru că nu mai are nimic echivalent din vechiul imperiu.

Referendumul, o eroare politică

Instabilitatea politică şi lipsa unui plan „de ieşire” sunt de durată şi, în consecinţă, asociate cu vulnerabilităţi permanente care au afectat şi vor continua să influenţeze evoluţiile negative ale pieţelor financiare, deteriorarea indicatorilor financiari ai Marii Britanii – de la deprecierea monedei la scăderea valorii activelor pe piețele internaționale şi scăderea ratingului ţării.

Statele UE şi alte ţări terțe pot fi afectate parțial şi marginal, funcție de asocierea cu activele financiare britanice sau de tranzacţiile în lira sterlină. Scăderea acestor valori afectează însă în primul rând Marea Britanie. Referendumul pentu Brexit, instituțional vorbind, este o mare eroare politică şi marchează o schimbare de paradigmă: cum va fi condusă Marea Britanie în continuare? Prin democrație politică, pe baza programelor partidelor politice şi a leadershipului elitelor sau prin democrația maselor şi apelarea la referendum în problemele fundamentale?

Campania pentru referendum a fost unică în felul ei, unde partidele politice nu au avut o platformă proprie, iar mesajele nu au fost rezultatul unor programe politice instituționale, ci mai degrabă poziții personale ale diferiților lideri politici, diferite chiar în interiorul partidelor. Motivația şi explicația consecințelor au fost mai degrabă bazate pe experiențe personale curente şi nu pe o viziune de viitor, la nivelul elitelor. Va influența acest lucru democrația politică şi evoluțiile viitoare?

Nostalgia istorică

Marea Britanie este o țară unică în felul ei, atât din perspectivă geografică, dar şi istorică. Şi tocmai această unicitate a alimentat reacțiile unor lideri politici sau sociali ca şi ale populatie anglo-saxone în recentele consultări cu privire la viitorul ţării. Dar ce a lipsit  din mesajele liderilor sau din dezbaterile politice, au fost tocmai schimbările geo-politice, economice şi sociale globale, care au schimbat fundamental rolul Marii Britanii în prezent, dar mai ales în viitor. Pare mai degrabă o nostalgie istorică, departe de a avea un corespondent practic în lumea de astăzi, unde Marea Britanie nu mai poate să fie ce a fost în secolele XVII-XIX.

Este adevărat, probabil, că instituțiile fundamentale ale lumii moderne – statul de drept şi democrația constituțională (Magna Carta, 1215), justiția, drepturile şi libertățile individuale, dar mai ales economia de piață (Adam Smith/Wealth of Nations, 1776), revoluția industrială şi dezvoltarea economică sunt de proveniența anglo-saxona şi au îmbogățit evoluția omenirii. Până şi majoritatea sporturilor moderne – de la fotbal, tenis şi golf, până la cricket şi baseball – sunt de inspiraţie britanică. Pionieratul creativ al Marii Britanii, de la Regina Elisabeta I până la Regina Victoria, reprezintă o contribuție importantă la dezvoltarea ţării şi a civilizației mondiale.

Astăzi însă, Marea Britanie nu se mai poate dezvolta „prin ea însăși” şi nici nu mai poate inspira sau domina lumea. Are nevoie să meargă într-un grup de ţări care să-i pună în valoare calităţile şi experiența şi să-i potențeze prosperitatea. Niall Ferguson, „cel mai strălucit istoric al generației sale”, cum îl numește The Times, a publicat recent o sinteză remarcabilă „ Empire: How Britain Made the Modern World”, care trece în revistă contribuția anglo-saxonă la civilizaţia şi dezvoltarea lumii moderne, de la descoperirile geografice, lumea nouă şi revoluția industrială. Cândva, imperiul englez a administrat un sfert din populația lumii, cam aceeași proporție din teritoriul globului, şi a dominat aproape toate oceanele. Imperiul englez a fost cel mai mare imperiu care e existat vreodată.

Cartea încearcă să răspundă la întrebarea cum de un grup de insule a ajuns să domine omenirea în această proporție şi dacă această expansiune a fost sau nu benefică pentru civilizaţie. Cu bune şi cu rele, lumea de astăzi este influențată într-o bună măsură de cei aproape 400 de ani cât a durat Imperiul englez. Din această perspectivă, englezii de rând sau aristocrații scăpătați, care privesc la măreția lor istorică, se simt limitaţi în cadrul incomod al normelor unitare şi uniforme ale Uniunii Europene. Este Marea Britanie mai mare decât Uniunea Europeană? Este prea strâmtorată când trebuie să asculte şi să se conformeze, ca toți ceilalți, Comisiei de la Bruxelles? Ce mai face Parlamentul englez, care a adoptat prima Constituţie la 1285 şi s-a luptat cu Coroana la 1688? Ce face Guvernul Maiestății Sale, ascultă de Parlamentul european?

Din nou în UE?

Evenimente recente ca migrația forței de muncă, în cadrul pieței unice a muncii, bunurilor şi serviciilor, frustrarea pentru alocarea de fonduri sociale pentru străini din contribuția englezilor şi poate de pierderea locurilor de muncă, la nivelul populației, coroborate cu măreția nobiliară a imperiului, au generat reacții de frustrare, alimentate de retorica politică şi au condus la o decizie care nu are decât suport istoric.

Ce va face Anglia în următorii 10 ani? Probabil va cere din nou intrarea în Uniunea Europeană, aşa cum a făcut mulți ani în deceniul 6, când Charles de Gaulle, pe bună dreptate, îi cataloga drept insulari izolaţi, cu o gândire şi cu o filozofie diferită. Şi s-a opus cât a putut intrării Marii Britanii în Uniunea Europeană. Dar filozofia diferită a fost exprimată de Margaret Thatcher când a renegociat aderarea, iar mai târziu de votul majoritar în referendumul organizat de David Cameron. Nu știm ce vor face în continuare. Ce ne putem aștepta de la Boris Johnson?

Opera Naţională: instituţie locală sau internaţională?

Merg din când în când la operă, deși nu sunt un meloman împătimit şi nu urmăresc toate spectacolele sau vedetele de operă așa cum fac unii prieteni. Îmi place să văd însă instituţiile reprezentative pentru un popor, atunci când merg în străinătate, pentru că mă preocupă istoria şi civilizaţia omenirii. Aşa am ajuns să văd, pe lângă Opera Naţională din Bucureşti sau operele din Cluj, Iaşi şi Timişoara, marile instituţii tradiţionale de operă – de la Balşoi Teatr din Moscova, Opera din Chişinău, la Opera Scala din Milano, Opera din Roma, Operele din Viena, Amsterdam şi Istanbul, Opera Garnier din Paris, până la Covent Garden – Londra şi Metropolitan Opera din New York.

Merg la spectacolele de operă, aşa cum merg la concerte sau cum vizitez muzeele acolo unde ajung (prefer arta modernă şi contemporană), adică fără o prea mare pregătire prealabilă, fără să urmăresc “nume” şi fără mari aşteptări sau dezamăgiri. Pur şi simplu iau act de evenimentele culturale din lume şi încerc să râmân cu câte ceva – informaţii, cunoştinţe, albume sau cataloage.

Operele au ramas reprezentative şi se identifică cu procesul istoric de formare naţională – de la clădirile clasice şi impunătoare  (stil baroc majoritatea), până la montajele în stil clasic sau modern, cu artişti celebri care se mişcă prin toată lumea. În multe ţări sunt subvenţionate din bugetele de stat pentru ca fac parte din “mândria” naţională. Dar sunt simultan instituţii moderne şi comerciale, fără rabat de la calitatea actului cultural, cu săli imense, mii de spectatori şi venituri pe măsură: Metropolitan Opera, Covent Garden şi … Opera Naţională Bastille. Da, Opera Bastille este altceva decât Palatul Garnier, ambele fac parte din Opera Naţională din Paris, una mai clasică şi …naţională, prin clădire şi spectacole, cealaltă (Bastille), mai modernă şi …internaţională (globală), prin repertoriu, artişti şi …spectatori.

Opera Bastille are o clădire nouă, din metal şi sticlă, cu o sală de peste 2.500 de locuri, plină de spectatori francezi şi străini. Dar ce este “naţional” sau “francez” în Opera Bastille, în poate cel mai naţionalist şi centralizat stat din lume (fără Rusia şi China) iar Bastille cu o istorie aparte, exprimând spiritul francez? Iată ultimul spectacol pe care l-am văzut recent – Rigoletto de Giuseppe Verdi (11 aprilie-30 mai 2016): Director muzical – Nicola Luisotti (Toscana),  Regia – Claus Guth (Frankfurt), Decor şi costume – Christian Schmidt (Coburg), Coregrafia – Teresa Rotenberg (Buenos Aires), etc. Deocamdată niciun francez. Şi dacă ne uităm pe distribuţie, intâlnim interpreţii principali născuți în S.U.A. (Rigoletto), Moldova (Gilda), Polonia (Sparafucile), Bulgaria (Maddalena) sau România (La Contessa), etc. Şi numai doi artişti francezi – Isabelle Druet (Giovanna) şi Cristophe Berry (Matteo Borsa). Din 29 de nume care au montat şi au cântat, inclusiv dubluri, în tot spectacolul.

În mesajul pentru sponsori, Opera Naţională din Paris îşi îndeamnă prietenii să contribuie cu cât pot pentru susţinerea acestui “loc de creaţie şi inspiraţie pentru generaţiile viitoare” şi pentru a atrage “cei mai mari artişti lirici, regizori şi coregrafii cei mai renumiti”. Şi aşa, Opera Naţională a devenit o instituţie internaţională, deschisă, competitivă, care atrage artişti şi spectatori din toată lumea. Dar este o operă franceză, susţinută în parte din bugetul de stat, pentru că reprezintă Parisul şi Franţa pe glob.

România, o ţară de tradiţie franceză, cu instituţii franceze împrumutate încă din secolul XIX, dar şi după căderea comunismului – de la instiţutiile publice, economice dar şi culturale – însă Opera Naţională din Bucureşti nu se aliniază la valorile franceze moderne, în spiritul deschiderii şi performanţei, indiferent de naţionalitatea artiştilor. De ce bugetul de stat trebuie să finanţeze “naţionali” necompetitivi şi nu instituţii naţionale competitive?

De ce artiştii lirici români protestează împotriva “infiltrării” în opera română a balerinei Alina Cojocaru (Covent Garden) şi a partenerului ei danez? Şi ce se întâmplă cu instituţiile culturale din România care nu rezistă competiţiei moderne internaţionale? Să ne înţelegem: nu este vorba despre distrugerea instituţiilor naţionale şi sufocarea specificului cultural naţional. Pentru tradiţii naţionale, Tratatul Uniunii Europene are instituţia “subsidiarităţii” şi manifestarea naţională este nelimitată. Dar opera promovează valorile universale şi este supusă competiţiei globale. Am rămas astfel în urma dezvoltărilor moderne, incât nici la modelele tradiţionale nu ne mai uităm? Acesta este drumul spre înainte sau spre înapoi? Sunt convins că românii au capacitatea şi forţa să se reinventeze şi să îmbraţişeze valorile moderne. Mulţi o şi fac.

Am eliminat hazardul moral, cel puțin în piața asigurărilor

Tocmai am lansat Raportul Anual Privind Evoluţia Pieţelor Financiare Nebancare în România, pe un trend crescător, pentru produsele de asigurări înregistrându-se chiar prima creştere de la criza financiară declanşată în 2008 (colapsul Lehman Brothers). România şi-a reluat creşterea economică de câţiva ani, stabilizată la un ritm de 3-4%, reflectat inclusiv în prognozele pe următorii 2-3 ani. De data aceasta este mai sustenabilă, deşi nu lipsită de vulnerabilităţi, de la deficitul bugetului de stat până la deficitul în creştere al contului curent şi implicit creşterea importurilor şi dependenţa de finanţare externă.

Economia globală îşi revine – mai dinamică în SUA, unde duduie de-a dreptul, şi mai lent în Europa. În acelaşi timp, ţările BRICS – neafectate de criza financiară şi considerate marile invingătoare ale ultimei recesiuni – nu confirmă entuziasmul celor care le prevedeau rolul de nouă locomotivă a economiei mondiale. Brazilia a căzut cel mai tare şi cel mai repede. Un deficit bugetar de peste 10% e greu de administrat chiar şi de experimentatul ministru de finanţe nou instalat. Dar şi Rusia – masiv influenţată de căderea preţului la petrol şi (probabil) de bugetele alocate pentru modernizarea armatei – este în teritoriu negativ. India şi Africa de Sud dezamăgesc de asemenea, iar China şi-a redus ritmul creşterii economice.

Vedem că, în mai putin de 10 ani, efectele crizei financiare, însoţită de o recesiune economică serioasă, au fost estompate în ţările dezvoltate bazate pe economii de piaţă mature, care tocmai confirmă prin asta că dezvoltarea se bazează pe pieţe funcţionale. Pe de alta parte, ţările emergente, care nu au fost afectate de criza financiară şi ar fi trebuit să continue creşterea economică – cu plutonul lor fruntaş ţările BRICS – dau semne de oboseală, au căzut în teritoriu negativ şi arată că nu şi-au consolidat economiile, că mai au încă vulnerabilităţi şi că au nevoie de reforme serioase.

Reformele şi funcţionarea economiei de piaţă sunt şi problemele României, chiar dacă este în teritoriu pozitiv. Evoluţiile din ţările dezvoltate – Statele Unite în primul rând – ne dovedesc şi nouă că nu întoarcerea de la capitalism (s-au înmulţit vocile nostalgice după liniştea şi lipsa de griji din comunism!), ci consolidarea economiei prin funcţionarea şi dezvoltarea pieţelor este drumul spre bunăstare. Dar, este adevarat, nu ai aceeaşi linişte şi trebuie să fii permanent alert, să ai ţinte, obiective, pe care să le urmăreşti în detaliu. Să fii dinamic şi creativ. Pentru că ai presiunea pieţelor.

Autoritatea pentru care lucrez are ca misiune principală tocmai “stabilitatea şi funcţionarea pieţelor financiare nebancare”, în linie cu nevoia de continuare a reformelor în sectoarele care au rămas mult în urmă. Pieţele de bunuri şi servicii, inclusiv de servicii financiare, sunt eterogene, nu comunică suficient, nu creează suficientă lichiditate şi în consecinţă nici stabilitatea preţurilor şi a tarifelor. În ultimii ani a fost nevoie de intervenţii legislative, normative sau operaţionale pentru deblocarea canalelor de funcţionare a pieţei asigurărilor, dar şi pentru piaţa de capital. Mai sunt lucruri de făcut şi pe piaţa pensiilor private.

Mai avem și reminiscenţe ale tranziţiei şi privatizării în masă din anii ’90. Pe piaţa asigurărilor, riscul de neplată legat de daune era în totalitate acoperit printr-o schemă de garantare cu plafon nelimitat, înlăturând astfel orice diferenţiere calitativă în piaţă, singurul factor de diferenţiere fiind doat primele ieftine. Industria asigurărilor devenise o maşinărie de generat bani, fără să dea prea mare atenţie, sau chiar deloc, la administrarea riscurilor şi cheltuielile viitoare.

Până de curând, mai ales la asiguratorii locali, rezerva de daune pe care toţi asigurătorii trebuie să o constituie pe baza evaluării riscului din portofoliu, avea dimensiuni aleatorii. Proasta gestiune a riscurilor generatoare de pagube şi a resurselor financiare nu era sancţionată, întrucât niciodată nu ar fi fost resurse în fondul de garantare care să acopere nelimitat obligaţiile asumate prin poliţele de asigurare. În economiile mature, acesta se numeste hazard moral, când nimeni nu-şi asumă niciun risc (de neplată, aici), pentru că există oricând cineva care să le preia (în cazul asigurătorilor – fondul de garantare). Am eliminat hazardul moral, transferând asupra societăţilor responsabilitatea pentru gestiunea financiară.

Am creat instituţia de administrare a schemei de garanţii, cu plafon limitat la 100.000 Euro, şi am creat astfel posibilitatea ca cei care au gestionat defecuos (uneori fraudulos) să fie sancţionaţi pentru greşelile lor şi să suporte consecinţele, fără efecte negative pentru consumator. Şi acestea sunt măsurile de ajustare structurală, care pot ajunge până la lichidare. Dar am pus la punct, înainte de lichidare, scheme de redresare şi restructurare, care să limiteze costurile unor gestiuni defectuoase. Mă refer la redresare sau rezoluţie pentru entităţile semnificative, cu impact mare în piaţă. Acest set de instrumente stimulează gestiunea sănătoasă, administrarea prudentă a riscurilor şi funcţionarea pieţei pe cerere şi ofertă în termeni comparabili, diferenţiati numai de calitatea produsului (plata neîntârziată a daunelor) şi a serviciilor. Volumul tranzacţiilor a crescut cu peste 8% în 2015 şi ne aşteptăm la peste 10% în 2016, deşi cel mai mare jucător a ieşit din piaţă.

Au fost înlăturate “barierele” din piaţa de capital (poate cu una-două excepţii) prin iniţiative legislative transformate în legi, prin simplificarea şi reducerea normelor şi regulamentelor, am renunţat la acte individuale de natura “dispunerilor de măsuri”, am înlăturat în mare măsura reziduurile privatizării în masă (piaţa Rasdaq în primul rând). Am desfundat canalele de tranzacţionare cu pieţele europene (dubla listare la Londra de exemplu) şi am întărit infrastructura. Chiar daca volumul tranzacţiilor a fost în scădere, piaţa ar trebui sa fie mai atractivă şi mai predictibilă.

Dezvoltarea inegală a pieţelor în România şi competitivitatea scăzută a produs efecte contradictorii: distorsiuni de preţuri, diferenţieri de tratament, polarizări nejustificate. Şi de aici nemulţumiri, frustrări şi inechităţi sociale. Pieţele care s-au dezvoltat cel mai mult, mai productive şi mai eficiente, generează mai multă stabilitate şi venituri mai mari. În timp ce pieţele mai puţin dezvoltate generează venituri mai mici şi oferă produse de calitate scazută si la preţuri cu renta mai mare.

Dar lecţia nu este că economia de piaţă a eşuat şi trebuie să căutăm altceva. Nu luaţi în seamă variante arhaice, de tipul naţionalismului, socialismului sau extremismului. Noi nu putem avea atitudini antisistem, anticapitalism sau antipiaţă. Pentru că la noi aceste instituţii nu şi-au produs efectele. Singura explicaţie este că economia de piaţă nu a avansat suficient, iar pieţele nu funcţionează corespunzător. Soluţia este întoarcerea către reformele restante, pentru consolidarea economiei de piaţă.

Ţările în curs de dezvoltare, care s-au oprit din construcţia economiei de piaţă, plătesc acum preţul inconsecvenţei şi al ezitărilor continui, potrivit ciclurilor politice, cu bunăstarea propriilor popoare. Ţările cu economii de piaţă mature, funcţionale, au reuşit să depăşească dificultăţile sistemului.

Feriţi-vă de a treia cale. Experimentul este prea costisitor.

Pentru noi calea este construcţia, consolidarea şi stabilitatea pieţelor funcţionale. Este şi o misiune instituţională.

Carieră în administația publică? Reorganizarea ASF este un bun studiu de caz

S-au împlinit 2 ani de când Parlamentul Romaniei m-a învestit ca Preşedinte al Autorităţii de Supraveghere Financiară, la peste un an de la constituire. ASF a fost constituită prin fuziunea celor 3 autorităţi pentru piaţa de capital, piaţa asigurărilor şi pensiile private. Primul obiectiv al mandatului meu, aprobat în şedinţa comună a Comisiilor Parlamentare, a fost desăvârşirea integrării şi transformarea organizaţiei. La momentul respectiv ASF suferea de o imagine distorsionată, o perceptie publică accentuat negativă şi o presiune mediatică fără precedent. Am acceptat bazându-mă pe experienţa mea de câteva decenii în (re)construcţia instituţională.

Fuziunea care a dat naștere la ASF a fost bine conturată legislativ pentru că alinia instituţional reglementarea şi supravegherea pieţelor financiare nebancare la practica ţărilor europene. Dar nu a fost însoțită şi de un plan de construcţie coerent şi mai ales de o analiză detaliată a beneficiilor alinierii şi integrării funcţiilor de bază. Drept care am prioritizat acest lucru în vara anului 2014 împreună cu Banca Mondială, conturând astfel masterplanul nostru de reorganizare (“Institutional Assessment and Reform of the Romanian FSA”). Am completat cu studii, analize şi consultanţă de la Pricewaterhouse Coopers, Deloitte, Hay Group şi Ţucă, Zbârcea şi Asociaţii. Până la sfârşitul anului 2014 aveam reglementată în Consiliu noua arhitectură organizaţională şi tot planul de restructurare.

Analiza inițială a scos la iveală ASF ca o organizaţie verticală: 26% din personal era încadrat pe funcţii de conducere şi erau numai 2,3 poziţii de execuţie pentru fiecare manager. De atunci am ajuns la ce ar trebui să fie o organizaţie suplă, deschisă, transparentă şi performantă. Am eliminat două nivele de conducere reducând totalul de la cinci la trei şi implicit am redus  numărul managerilor cu 60%. Am comasat serviciile să aibă cel puţin 10 posturi şi direcţiile să aibă cel puţin 40 de posturi. Am aliniat retribuţiile la nivelul pieţei (potrivit legii de organizare) şi am introdus o grilă unică de salarizare, care prevede revizuirea statului de funcţiuni la nivelul nevoilor organizaţiei pentru realizarea misiunii, si o politică de recrutare deschisă şi transparentă. O consecință a acestor transformări este scăderea cheltuielilor de funcţionare care s-au redus continuu, cu peste 30% în ultimii 2 ani.

Am refăcut întregul set al normelor şi regulilor privind guvernanţa, prin care am stabilit: misiunea, valorile şi obiectivele organizaţiei, atribuţiile direcţiilor si serviciilor, funcţionarea organelor de conducere (Consiliul si Comitetul Executiv), regulile de conduită şi integritate, fluxurile informaţionale şi managementul proiectelor. Am constituit Echipa de Management (24 persoane, înnoită cu peste 60%), am organizat comunicarea internă şi am stimulat dialogul şi cooperarea interdepartamentală. Deciziile se iau mai uşor, munca în echipă a devenit o practică, timpul de documentare şi avizare internă s-a redus, calitatea analizelor s-a imbunătăţit. Am reclădit în totalitate arhitectura IT, tinzând spre o agenţie digitală. “Clienţii” noştri, entităţile supravegheate, vor simţi îmbunătătirea în automatizarea fluxurilor operaţionale, creşterea operativităţii, dialogul permanent şi obiectivitatea deciziilor.

Acum un an, în urma unei cercetări excepţionale pe colectivul nostru (prima la o instituţie publică), am dezbătut pentru prima dată “Modelul cultural instituţional” şi am hotărât împreună cu echipa trecerea de la modelul ierarhic vertical, bazat pe executarea comenzilor, aproape fără drept de opinie personală, la un model participativ orizontal, bazat preponderent pe contribuţiile individuale, deschidere şi dialog în luarea deciziilor. Iar anul acesta am introdus setul de competenţe, obiectivele de performanţă şi politici de dezvoltare individuală şi de pregătire profesională.

Instrumentele pe care le-am folosit: comunicarea internă şi transparenţa. Am introdus intranet-ul şi am transmis constant mesaje tuturor salariaţilor cu obiectivele transformării şi modernizarea (europenizarea) instituţiei. Răspunsul a fost neaşteptat (şi de peste 80% în cazul consultării organizaţiei în privinţa modelului cultural) şi susţinerea foarte mare. Există în fiecare instituţie publică resurse umane care aşteaptă să fie puse în valoare şi să contribuie la schimbare. M-am bazat în execuţia obiectivelor pe manageri dedicaţi şi destoinici, care au înţeles sensul schimbării. Doar o instituţie transformată putea răspunde provocării de reformare a pieţelor şi, în tot acest timp, aceeaşi oameni au făcut ca noi proiecte să prindă contur. Obiectivul nostru este recâştigarea încrederii consumatorilor, refacerea prestigiului şi întărirea autorităţii, pentru o mai bună funcţionare a pieţelor. Beneficiile reale probabil nu se văd imediat, dar o măsurătoare ulterioară este absolut necesară.

Am reactivat şi dinamizat funcţiile europene ale organizaţiei prin participarea noastră la procesul normativ european, deschiderea şi dialogul instituţional cu celelalte ţări europene și participarea neîngrădită la dialogul profesional. Peste 60 de specialişti din Autoritate participă la grupurile de lucru din autorităţile europene (şi unele internaţionale) în procesele de aliniere a cadrului normativ (Single Rulebook), convergenţa supravegherii şi construcţia pieţei unice europene. Sunt pieţe complet aliniate (asigurările prin Solvency II), iar altele fac obiectul unui proiect ambitios de dezvoltare transfrontalieră (Capital Market Union). Consumatorii, investitorii şi participanţii din România trebuie să beneficieze de acelaşi nivel calitativ al produselor şi serviciilor din Europa.

Comparând admistrația publică cu sectorul corporatist din România, nu e greu de observat că în sectorul corporatist există pregătire şi profesionişti extrem de competitivi international ca urmare a progreselor remarcabile din ultimii 20 ani. Provocarea noastră stă în modernizarea şi întărirea administraţiei publice la acelaşi nivel (acolo unde este cazul). Funcţionarii publici nu sunt mai puţin profesionişti, dacă au mediul, regulile şi organizaţia corespunzătoare. Atitudinea lor este determinată de sistemul în care se dezvoltă, iar frustrările provin din lipsa de predictibilitate, din lipsa de transparenţă si din aranjamentele făcute în spatele uşilor închise. Oferiţi-le un model instituţional nou, deschis şi competitiv şi veţi avea o atitudine nouă din partea angajaţilor, care vor fi mai motivati şi mai productivi pentru că au o carieră în faţă, au un viitor, au o perspectivă. Orice transformare în acest sector trebuie să îşi seteze ca obiective finale îmbunătăţirea continuă a serviciilor publice şi extinderea beneficiilor pentru populaţie. Pentru asta, Autoritatea de Supraveghere Financiară este un bun studiu de caz.

Pe scurt, lecţiile de învățat din experiența noastră:

(1) Începi cu o analiză detaliată care îți dă agenda de priorităţi
(2) Evaluezi impactul bugetar şi beneficiile transformării
(3) Urmăreşti respectarea strictă a codului muncii şi ai o bună asistenţă juridică
(4) Creezi un sistem de stimulente pentru salariaţi bazat pe performanţă și urmăreşti o politică modernă de resurse umane
(5) Menții o strategie de comunicare clară şi transparentă și nu neglijezi proiectele importante din activitatea curentă

Reorganizarea se finalizează cu măsurarea impactului şi efectelor asupra publicului atât intern (angajati) cât și extern (în cazul nostru consumatorii, asiguratorii și investitorii).

Câte ceva de pe la noi…

A venit primăvara, marcată de mărțișoare, ghiocei și apoi Sărbătoarea de Paști. Ne schimbăm ținuta și vestimentația – mama mea ne îmbrăca totdeauna de Paști în haine noi – și devenim mai vrednici după ce ieșim din hibernarea de iarnă. Atenție, în ziua de Paști nu e bine să dormi după-amiaza!

De Paști, tradițional, ouă roșii, miel, drob, borș cu verdețuri, friptură la tavă sau la grătar și pască sau cozonac. Evenimentul marchează însă și o schimare de dietă. Gata cu mâncărurile de iarnă bogate în calorii. S-a terminat și porcul de Crăciun, carnea și cârnații topiți la garniță, murăturile și varza murată pentru sarmale (cei drept, ultimele tot de Paște!). Românii trec la verdețuri (ștevie, urzici, ceapă și usturoi verde), caș proaspăt, ouă și pui de primăvară. Pește pe unde se poate (crap, păstrăv, știucă, plătică, biban) și ce a mai rămas din mieii după Paște.

Eu am bătut țara în lung și în lat și în ultimii 20 de ani, și înainte de Revoluție. Am obsesia bucătăriei locale și a felurilor tradiționale. Îmi plac restaurantele românești și secuiești, după caz poate mai mult cele de familie. În fiecare loc aș vrea o nouă experiență, dar una autentică. Mi-aduc aminte din copilărie, când s-­a dat “liber” ca mandatarii să deschidă restaurante, au înflorit dintr-o dată, cu imaginație, diversitate și bun gust. Chiar și cele de stat, mai puține, dar bune.

În Bucovina, la Rădăuți un restaurant memorabil (“Nordic”), cea mai bună ciorbă (rădăuțeană), la Suceava cei mai buni papanași, la Mănăstirea Moldovița cea mai bună brânză cu mămăliguță și smântână, la Câmpeni (Alba) am mâncat cel mai bun balmoș, în Oltenia (la Dăbuleni) cea mai bună ciorbă de pui, în Târgu Neamț (Restaurantul Cooperației) de departe cea mai bună tochitură (moldovenească) etc. Iar la Odorheiul Secuiesc cel mai bun gulaș (mult mai bun decât la Budapesta sau Lacul Balaton!). De atunci tot caut mâncăruri românești: plăcinte poale-n brâu în Moldova, tochitură mai peste tot (se apropie de experiența mea anterioară poate Hanul Ancuței), ostropel de pui la Craiova…

Poate ați auzit probabil de “saramură de pui oltenească” (sunt mulți care asociază numai prazul cu Oltenia)?

Dacă scrie cineva o nouă carte de bucate autentice românești pot contribui cu această rețetă:

Se ia un pui de curte, de primăvară, se sărează, se stropește cu puțin mujdei de usturoi și cu boia de ardei. Puiul se frige bine pe grătar, împreună cu ardei verzi sau uscați (ardei românești înșirați pe o salbă peste iarnă), eventual roșii. Separat se încălzește apă pentru saramură, puțin sărată, peste care se pun boia și mujdei de usturoi (după gust). În castronul cu saramură se pune puiul fript la grătar, ardeii și roșiile coapte. Nu se folosește lingura sau furculița. Saramura se soarbe cu un ardei uscat, despicat în diagonală, iar carnea de pui se ia cu mâna. Se servește cu mămăliguță. Merge și vinul roșu, de regiune…

Încercati, sunt convins că o să vă placă.

P.S.: Am fost într-o scurtă vacanță. Noul job începe acum.

Trei argumente “Fierbinți” pentru un plan de adoptare a Euro

Aș vrea să încep cu un mea culpa pentru eroarea de natură istorică din articolul anterior (cea mai veche universitate din România este de fapt la Iași) și pentru trimiterile folosite care i-au determinat pe unii să creadă că a fost un atac la persoană (de ex. Adevărul). Departe de intenția mea și mi-ar părea rău să pierdem oportunitatea unei dezbateri constructive, atât de necesară în societatea noastră, printre senzaționalul unui „duel” în public (cf. ProTV).

Îl prețuiesc prea mult pe Guvernatorul BNR ca să nu fiu mâhnit de o asemenea interpretare.  Atât personal, cât și instituțional, ne cunoaștem de mulți ani, am fost foarte apropiați și am colaborat în perioade dificile pentru România. Ne-am înțeles totdeauna fără prea multe vorbe. Eu țin la Guvernator în cel mai pur stil românesc (expresia este mai mult folosită la țară), la fel cum amândoi ținem la tradițiile și obiceiurile românești, populare. Probabil de aceea ne-am referit și unul și celalalt la episodul “Las Fierbinți”, un mediu pe care-l simțim și îl înțelegem.

Am fost întotdeauna solidari cu semenii noștri români, iar atunci când avem diferențe de opinii este mai degrabă despre „cum” și nu „ce” trebuie făcut. Independența opiniilor noastre este și consecința perspectivelor poziției fiecăruia, în sectorul public sau cel privat, și este chiar necesară pentru a ne putea îndeplini rolul și misiunea în economie sau în societate. Democrația înseamnă încurajarea și respectarea diferenței de opinii, iar economia de piață presupune o multitudine de decizii, uneori contrare (altfel nu ar funcționa piețele). Acestea sunt valorile pe care le-am transmis copiilor, studenților și colaboratorilor mei:  gândiți independent, participați la viața comunității, comunicați activ și argumentat, fiți creativi și inovativi. Numai așa putem progresa.

 

BNR a fost și este cea mai puternică instituție publică din România și cred că are capacitatea și competența să lanseze un proiect național, precum adoptarea Euro, chiar cu un orizont de 10 ani. Adoptarea Euro este pilonul care lipsește din edificiul de integrarea europeană al României. Acest proiect poate să constituie motorul dezvoltării sustenabile și modernizării economiei, tocmai prin constrângerile pe care le impune (cursul fix și implicit nivelul prețurilor de export). Aș continua dezbaterea în această privință, invocând trei argumente pentru care un plan de adoptare a Euro este important:

(1) Fixarea unui termen te forțează să-ți faci un plan. Este mai puțin important dacă ne propunem 2018 sau 2023 și contează mai mult să ne angajăm la un termen, oricare ar fi (într-un orizont predictibil). Având un termen, poți crea etape intermediare concrete pe care trebuie să le atingi în drumul către final. Aceste etape intermediare sunt ceea ce România are nevoie pentru a finaliza transformarea într-o economie puternică și sustenabilă. Așteptarea fără termen este o resemnare (ce înseamnă că 100% din români să fie „pregătiți”)? Sunt convins, însă, că românii vor beneficia atunci când țara are instituții și o economie puternică.

(2) Economia României este deja „euroizată”. Aproape 40% din depozite și peste 60% din creditele bancare sunt în Euro, din care peste 90% din creditele ipotecare ale populației. Veniturile companiilor, dar mai ales ale populației, sunt implicit legate de Euro. Românii se uită mai mult decât alte țări la cursul de schimb pentru că de asta depinde capacitatea lor de a-și plăti datoriile (spre deosebire de România, în Polonia mai puțin de 20% din credite sunt în Euro). Am îndoieli că economia  poate reveni într-un timp rezonabil la credite preponderent în lei. S-ar putea să fie mai ușor și mai rapid plata veniturilor în Euro. În plus, efectele adoptării Euro sunt deja internalizate în bună măsură, atât prin practica prețurilor reale în Euro (mai ales la imobiliare), cât și prin politica cursului de schimb (de facto „Ëuro shadow”, adică indexat informal la Euro).

(3) Exporturile României sunt deja ancorate în zona Euro. Din 1989, PIB-ul a crescut de peste 4 ori, iar exporturile de peste 10 ori, reprezentând azi peste 35% din PIB. Atât producția industrială, cât și exporturile sunt dominate de societăți multinaționale europene, care multe mențin dublă contabilitate – atât în RON, cât și în Euro. Schimbarea monedei nu ar fi decât un proces tehnic, fără un impact de fond pe recalcularea costurilor sau a prețurilor. Prețurile bunurilor de consum, în majoritate importate, trec, de asemenea, prin Euro. Prețul utilităților, exprimate sau aliniate la prețurile internaționale, sunt deja reflectate în nivelul actual al indexului prețurilor (inflația).

 

Sunt, desigur, argumente puternice  pro și contra adoptării Euro mai devreme, mai târziu, dar nu ad calendas graecas. Există capacitate internă de evaluare a impactului adoptării Euro asupra economiei și societății.

 

Ipocrizia cu Las Fierbinți

[notă 11.03: “episodul” următor, 3 argumente pentru un plan de adoptare a Euro]

Săptămâna trecută, o declaraţie şocantă emanată de sub cupola celei mai vechi instituţii de învățământ superior (Universitatea Bucureşti), în faţa protipendadei politice a zilei şi a elitei gândirii economice a momentului, ne anunţa că România ar putea adopta Euro mâine, dar numai pentru Bucureşti şi judeţul Ilfov (?!), însă nu pentru zonele de peste 100 km depărtare. Pare că nu mai contează evoluţia ţării în ansamblu, ci trebuie aşteptat să fie pregătită şi “celebra” localitate Las Fierbinţi (din serialul TV care ridiculizează viața rurală). Adică un fel de “ad calendas graecas”, deși este menţionat şi un interval optim (2021 – 2023), dintr-o perspectivă de “linişte politică” ;-).

Surprinderea este cu atât mai mare cu cât, până recent, atât Președintele, cât și BNR au susţinut cu consecvență (inclusiv după criza financiară din 2008) obiectivul programatic de adoptare a monedei Euro în anul… 2015! Ţinta era, cel puţin tehnic, total nerealistă, dar am înţeles la timpul respectiv că România are nevoie de o ancoră pentru  disciplinarea decidenţilor politici în gestionarea banului public şi de mobilizarea naţiunii în jurul unor obiective majore. De ce a dispărut între timp această nevoie este mai greu de înţeles.

Era localitatea Las Fierbinți pregătită pentru 2015 şi nu mai este acum? Cât de pregătită a fost în 2007 la aderarea României la Uniunea Europeană? Cât de pregătiți am fost noi toți? Ce este “programatic” și ce este “întâmplător” în marile momente istorice ale României? “România are prea mult noroc pentru a mai avea nevoie de politicieni”, afirmaţie atribuită lui Petre P. Carp, unul dintre cei mai mari politicieni ai ţării, cu peste un secol în urmă, îşi păstrează actualitatea. Marile momente ale României au fost însoţite de acte politice de curaj, cu rezultate puţin predictibile, dar favorizate în mare măsură de împrejurări externe.

După căderea comunismului, deși a băltit într-o tranziție aproape fără sfârșit, România nu a ratat şansa istorică de integrare în NATO şi aderare la Uniunea Europeană, oferită fostelor ţări comuniste din Europa Centrală. Despre efortul politic naţional în această direcţie sunt foarte puţine de spus, în afară de declaraţiile transpartinice de susţinere a unei eventuale apropieri de Europa Occidentală. Mult clamata “Declaraţie de la Snagov” (1995) pe care şi-au pus semnătura toţi şefii partidelor parlamentare pentru “strategia naţională de pregătire a aderării României la Uniunea Europeană” a fost un “window dressing”, o mimare politică exemplară, organizată de un academician cu pretenţii de vizionar. În spatele acestei declaraţii nu a existat niciodată o strategie şi nici nu a apărut una mai târziu.

Meritele guvernelor din anii 2000 sunt legate mai mult de sârguinţa unor funcţionari superiori în redactarea documentelor sectoriale pregătitoare (potrivit metodologiei Comisiei Europene de la Bruxelles), decât de elaborarea unei viziuni pe termen mediu şi lung a efectelor aderării asupra economiei româneşti. Au ajutat într-adevăr câteva acţiuni de privatizare relativ spectaculoase care au cimentat drumul ireversibil către economia de piaţă, deși nimic nu este ireversibil cât timp democraţia nu este consolidată. Ne-am străduit să convingem, mai degrabă la nivel nominal decât efectiv, că avem o “economie de piaţă funcţională” care nici acum nu funcţionează.

Ne zbatem de ani buni să ne apropiem de nivelul de dezvoltare al Uniunii Europene (convergenţa nominală şi reală), dar orizontul este departe. Cu toate acestea avem un orizont, avem o “foaie de parcurs”, suntem parte dintr-un model de dezvoltare care a generat bunăstare, populaţia aprobă şi susţine apartenenţa formală la Europa şi se găsesc locuri de muncă pentru milioane de români. În ciuda discursurilor emoţionale ale politicienilor suntem mai mândri de prezent și mai încrezători în viitorul nostru și al copiilor noştri, deși mai avem multe de făcut. Nu avem însă o strategie de convergenţă, aşa cum nu avem nici o strategie de adoptare a monedei unice, deşi au fost anunţate mai multe iniţiative şi s-au format tot felul de comitete… inter-ministeriale.

“Nu suntem pregătiţi” este un clișeu al liderilor naţionali ca să ascundă neputinţa politică de a se angaja hotărât şi coerent la un program ambiţios, de reforme şi ajustare, pentru o dezvoltare sustenabilă. Cât de pregătită a fost România în ultimul secol și jumătate pentru înfăptuirea Unirii, pentru introducerea monedei naţionale, pentru întregirea neamulul sau pentru reinstaurarea democraţiei şi a economiei de piaţă? Dar le-am realizat! Nu singuri, ci în contextul schimbărilor internaţionale sau regionale, dar le-am realizat. În ultimele două decenii, obiectivele de transformare şi reforma au fost stipulate în acordurile cu FMI, Banca Mondială şi Comisia UE (vezi şi De ce a avut România nevoie de FMI peste 20 ani).

Adoptarea Euro este cel mai ambiţios program de ajustare a economiei, de funcţionare a pieţelor, de creştere a productivităţii individuale şi de realizare a convergenţei. Cu atât mai realizabil, cu cât autorităţile au confirmat că am îndeplinit deja criteriile de la Maastricht. Dar este un efort pe termen mediu şi lung, din interiorul mecanismului şi nu din afara lui. România nu aşteaptă emanciparea comunităţii din Las Fierbinţi pentru adoptarea monedei Euro, ci îi ajută pe săteni să se modernizeze tocmai prin introducerea monedei unice, aşa cum s-a procedat cu aderarea la piața unică sau deschiderea frontierelor.

Românii au dovedit că ştiu să reacţioneze la constrângerile unui sistem de reguli atunci când sunt instituite. Au dovedit că sunt competitivi, în ţară sau afară (câţi săteni din Las Fierbinți lucrează în Italia?). Românii poate socotesc deja în Euro şi doar plătesc în lei. Şi nici argumentul cu Grecia, care ar fi introdus Euro prea devreme nu este valabil (vezi De ce România nu este Cipru şi nici Grecia).

Urmează probabil o nouă “Declaraţie…” privind adoptarea Euro semnată de tot mai mulţi politicieni, dar desigur nu depinde de ei realizarea. Şi nici ei nu ştiu de cine depinde… Ne aşteptăm la o acţiune mai hotărâtă şi mai interesată de la Bruxelles? La un Memorandum cu… Troica (FMI, BM, UE). Sau pur şi simplu la apariţia unor împrejurări favorabile, de neevitat? Trebuie reţinut însă că este timpul să facem ceva, până nu este prea târziu. În felul acesta și sătenii din Las Fierbinți vor fi mai prosperi şi mai fericiţi.

Iarna cu mâncare tradiţională românească

Iarna a sosit în România cu ceva întârziere anul acesta. Sâmbătă, 25 ianuarie, a fost prima zi adevărată de iarnă însoţită, ca în fiecare an, de un cortegiu de incidente, blocaje, derapaje şi, în final, închiderea celor mai importante căi rutiere – autostrăzile A1, A2 şi A3 – drumurile naţionale şi judeţene în sud-estul ţării, dar şi o bună parte din căile feroviare. Bucureştiul şi câteva oraşe în stare de asediu, sate acoperite de zăpadă, şcoli suspendate (spre bucuria copiilor).

O administraţie nefuncţională, confuză şi dezorganizată. Parcă acum vine prima  iarnă în ţara noastră. Şi o luăm de la capăt. Un stat care nu funcţionează, carevasăzică nu există!

Cod galben, portocaliu şi chiar roşu. Buimăceala a ţinut cam o săptămână. Un deja vu tras la indigou. Face parte structural din viaţa noastră iarna, un fel de episod care nu poate să ne lipsească. Cei mai mulţi ar da vina pe crivăţul siberian (de ce numai în sud-est?), lipsa de apărare împotriva viscolului de la est, câmpiile întinse fără nici o protecţie, mai puţin o administraţie bătută de vânt. Dar curg necontenit şedinţe televizate de comandamente improvizate, semn că se lucrează. Dincolo de asta, imagini cu lume sinistrată, rătăcită, dispărută şi fără asistenţă. Trebuie să ne obişnuim că le vom avea şi iarna următoare. Aceasta se va duce curând, de la sine, aşa cum a venit.

Altfel, iarna ar fi chiar foarte frumoasă. Am o casă în subcarpaţii sudici ai Munteniei (cam la limita dezastrului sud-estic prăvălit de ninsori!), într-un piesaj… helvetic, unde zăpada se aşează liniştit şi atmosfera este de basm. Vedeţi imaginile alăturate. Par de vis, nu? Te încântă să le priveşti. Gospodarii din această zonă, dar şi din multe altele nesinistrate, au rutina lor de iarnă, activităţile complementare muncii câmpului, îngrijirea animalelor şi hrana specifică sezonului.

Pe ei nu-i interesează că administraţia nu funcţionează, ei îi căinează eventual pe năpăstuiţii de soartă pe care îi văd la televizor. Altfel, ei au treaba lor. Vă mai aduceţi aminte versurile “Tata iese să mai pună/Apă şi nutreţ la vacă/Vine nins cu-n fel de brumă/Şi-n mustăţi cu promoroacă”. Ale cui sunt? Mai sunt ele valabile?

După ce înfruntă nameţii în curte, să-şi îngrijească gospodăria, bărbaţii şi femeile trebuie să completeze necesarul de calorii cu mâncare specifică de iarnă. Potrivit tradiţiei româneşti, odinioară, dar şi acum, fiecare gospodărie trebuie să aibă un porc de Crăciun. Dar porcul este alimentul de bază pentru toată iarna. Fac şi eu la fel. Îmi pregătesc carnea (muşchi, dar şi coaste) şi cârnaţii “la garnitză/găleată”: îi porţionez, îi prăjesc în untură, îi aşez în straturi într-o găleată, bidon sau borcan, peste care pun untura topită, curată până îi acoperă complet. Untura îi protejează şi îi frăgezeşte. Se păstrează în pivniţă sau la loc rece. Tot în fiecare iarnă îmi pun murături, gogonele, morcovi, sfeclă roşie, conopidă, varză roşie cu apă şi sare. Varza albă se pune separat, în principal pentru sarmale sau varză călită la ciolan şi cârnaţi.

Mi-am adus aminte de iarna din copilărie şi stimulat de atmosfera de afară, mi-am pregătit ” coaste şi cârnaţi de porc încăieraţi cu ouă” (vezi alături). Este unul dintre cele mai gustoase feluri de mâncare de iarnă tipic românească. Adică mi-am scos de la garnitză câteva bucăţi de carne, coaste şi cârnaţi, pe care le-am încălzit bine în tigaie şi peste care am pus 3-4 ouă. Se amestecă împreună. Se pun eventual sare şi boia după gust. Se servesc cu murături şi mămăliguţă.

Puteţi adăuga o vişinată, ţuică sau vin fiert. Astfel burduşit, puteţi curăţa zăpada din curte.

Nu este o mâncare pentru fiecare zi şi nici nu pare “sănătoasă”. Dar este foarte gustoasă şi merită din când în când. Mai ales când te bântuie nostalgia obiceiurilor noastre locale.

P.S.:  Eu am moştenit acest fel de mâncare din Oltenia, dar l-am întâlnit şi în Făgăraş (pe drumul Braşov-Sibiu este un han foarte bun la care găsiţi carne la garnitză delicioasă. Eu mă dau în vânt după o specialitate modovenească foarte apropiată: tochitura – carne de porc, cârnaţi, ficat, brânză de burduf şi ouă ochiuri cu mămăliguţă. Cea mai bună am găsit-o în zona Târgu Neamţ.

Formarea Piețelor și Investiții Alternative

O economie de piaţă nu  poate să avanseze fără funcţionarea pieţelor, de la piaţa banilor, a serviciilor şi bunurilor materiale până la piaţa operelor de artă şi a bunurilor culturale. În anii ’90 m-am ocupat de liberalizarea economiei şi formarea pieţelor şi continui să fac lobby pentru asta. Pieţele în România funcţionează incomplet şi inegal, cu diferenţe mari chiar în interiorul aceloraşi pieţe, dar cu mari decalaje de la o piaţă la alta. Nici o abordare sistemică, nici o preocupare politică strategică. Pieţele se dezvoltă de la sine, oarecum haotic şi întâmplător. Şi câteva iniţiative private pe ici, pe colo.

Liberalizarea economiilor este însoţită de creşterea gradului de reglementare şi instituţionalizare. Acolo unde s-a început mai devreme, funcţionează mai bine. Este cazul pieţei banilor (piaţa monetară în primul rând, dar şi piaţa creditului) care este lichidă şi eficientă, are reguli şi disciplină concentrând vânzătorii şi  cumpărătorii reprezentativi. Dar nici serviciile financiare nu sunt complete. Piaţa titlurilor de credit (obligaţiuni etc.) nu funcţionează la acelaşi nivel. La polul opus este piaţa produselor agricole: rudimentară, nereglementată, haotică şi chiar… haiducească.

Când ajungem la bunurile culturale, confuzia este şi mai mare. De la actul de creaţie la valorificarea operelor de artă este o distanţă aproape cosmică. Fie că este vorba despre filme sau pictură şi sculptură. Căutări permanente, dar incoerente de reglementare, finanţare şi subvenţionare, formarea preţurilor, distribuţie şi achiziţii. Tipic câteva iniţiative private: case de producţie, galerii de artă, producători individuali. Dar este mult până departe…  Şi o iniţiativă de formare a pieţei caracteristice a operelor de artă plastică (vezi raportul Piaţa Românească de Artă în 2013 şi interviul meu cu Artmark).

 

Lecţii de învăţat din Criza Financiară

La Mulți Ani! Să ne felicităm că am supraviețuit prima recesiune și criză financiară din istoria României capitaliste. Cu chiu, cu vai, bumbăciți, dar suntem aici, acum. În cadrul monumental al sălii “Mitiță Constantinescu” din BNR, colectivul inimos de la Oxygen Events a organizat recent o dezbatere pe tema “Lecții învățate în 5 ani de Criză”.  Care sunt lecțiile Crizei(*) și ce putea fi prevenit sau evitat în baza experienței din recesiunile anterioare?

Pe parcursul Crizei Financiare din 2007 – 2009, SUA a valorificat din plin experiența dobândită din Marea Depresiune Economică din 1929 – 1930. Istoric vorbind, se consideră că Banca Centrală a SUA (US Federal Reserve sau “Fed” pe scurt) nu a avut o politică monetară potrivită în timpul Marii Depresiuni. Atunci, Fed a redus creditul și masa monetară exact când era mai mare nevoie de ele. Americanii au învățat multe de atunci și asta s-a văzut în Criza Financiară recentă când au aplicat politici monetare stimulative și au scăzut dobânzile. Această susținere a lichidității în economie se numește “quantitative easing”, dar pe limbajul tuturor înseamnă “bani noi cu nemiluita la dispoziția celor care puteau să-i folosească pentru activități economice și crearea de locuri de muncă”.

Spre deosebire de SUA, Europa în timpul Marii Depresiuni Economice din 1929 – 1930 nu s-a confruntat cu o situație așa de dramatică și nu a învățat că măsurile fiscale de austeritate nu duc la o ieșire “cu cămașa curată” din recesine. Ce-și amintește Europa din acea perioadă este hiperinflația din Gemania care a contribuit la instaurarea fascismului și așa se explică poate de ce FMI a recomandat scăderea masivă a cheltuielilor publice și reducerea deficitelor bugetare. În plus, stiuația unor țări Euro cu situație mai dificilă – Grecia, Irlanda, Italia, Spania, Portugalia și Cipru, unde în mod legitim trebuiau impuse policiti de reducere a deficitului bugetar, au pus o presiune suplimentară pe autoritățile fiscale și monetare europene și au întârziat deciziile politice. Numai către sfârșit Banca Centrală Europeană a aplicat politici monetare stimulative la nivelul zonei Euro prin scăderea drastică a dobânzii de refinanțare și injecție de lichiditate suplimentară în piața monetară.

România, confruntată pentru prima dată cu o criză financiară într-o economie deschisă, a adoptat o combinație de politici fiscale de austeritate (reducerea drastică a cheltuielilor publice și creșterea impozitelor – TVA de la 19% la 24%) și politici monetare restrictive (un deficit de lichiditate în piața interbancară de peste 10% în 2008 – 2009 și creșterea dobânzilor de refinanțare). Din păcate, aceste măsuri reprezintă cele mai nefericite opțiuni din setul aplicat în SUA și zona Euro. Efectul a fost menținerea  cursului pentru o perioadă relativ scurtă, urmată de o depreciere inevitabilă, scăderea PIB cu aproape 10% și pierderea a un milion de locuri de muncă. Măsurile de austeritate și-au atins obiectivul într-adevăr, dar numai cu acest preț. Deficitul bugetar a fost redus masiv de la 9% la 2% – 3% azi ca și deficitul de cont curent de la aproape 14% la sub 2% azi. Concomitent însă, creditul în economie s-a restrâns și consumul a scăzut.

Din conferința de la BNR am identificat 5 lecții care pot fi (și sper să fie) învățate de urmașii noștri:

1. Teoria economică, așa cum o învățăm la școală, a eșuat în prevenirea crizelor. Macroeconomia ca disciplină a apărut după Depresiunea din 1929 – 1930 cu scopul de a explica și preveni recesiunile. De-a lungul timpul s-au dezvoltat o serie de modele financiare care stau la baza cercetării economice si care au fost puse la îndoială în urma Crizei Financiare. Economia este un sistem adaptiv complex în care un rol important îl au structurile de tip rețea în care indivizii sunt implicați. De aici și noile modele macroeconomice care reflectă acest aspect și permit să se prevadă oarecum tranzițiile de fază majore ale economiei. Prof. Silviu Cerna abordează “Criza şi teoria economică” într-o lucrare remarcabilă publicată în revista Academica (nr. 7 – 8, iulie – august 2013) şi sugerează că este nerealist să se încerce explicarea proceselor macroeconomice pe baza comportamentelor individuale şi că este şi mai puţin justificat să se considere că economia în întregul său se comportă “raţional” sau “iraţional” ca şi cum ar fi un individ. Philippe Herlin, în lucrarea “Repenser l’economie” (www.edition-enrolles.com) pune la îndoială chiar premisele și instrumentele de analiză a modelelor financiare etc.

2. Politica monetară a Băncilor Centrale în lume este în convergență. În general, toate Băncile Centrale urmăresc stabilitatea prețurilor (inflația) și stabilitatea financiară (a sistemului bancar). Spre deosebire de Europa, SUA are ca obiectiv și gradul de angajare (șomajul). În anii Crizei recente am văzut că, în ciuda măsurilor de austeritate în țările Euro, Banca Centrală Europeană s-a apropiat în abordarea recesiunii cu politici monetare similare sau apropiate de Fed, adică scăderea dobânzilor și sporirea lichidității în piață. Chiar și Băncile Centrale din zona non-Euro se pliază în ultimul timp pe aceleași obiective, așa cum a făcut și BNR, dar numai în ultimul an. Totodată, stabilitatea financiară este aproape imposibil de mențiut în lipsa unei cooperări între băncile centrale din diferite țări europene. Pentru consolidarea și centralizarea măsurilor de supraveghere, Uniunea Europeană a constituit Uniunea Bancară pentru țările Euro și unele non-Euro. România a optat pentru Uniune.

3. S-a dovedit încă o dată că e nevoie de politici monetare și fiscale puternic anti-ciclice. Creșterea exuberantă din România în perioada 2004 – 2008 a fost susținută de consumul public și privat, pe fondul perspectivei de aderare la Uniunea Europeană și a liberalizării contului curent al balanței de plăți externe. Creșterea a fost stimulată și de politicile fiscale și monetare flexibile cum ar fi reducerea drastică a impozitelor, aprecierea susținută a monedei naționale și stimularea, pe cale de consecință, a importurilor de bunuri de consum.

Consecința accesului nelimitat la credite în valută și finanțarea dezvoltărilor imobiliare cu norme de creditare extrem de flexibile au dus la creșterea nesănătoasă a creditului, iar în perioada 2004 – 2008 nu s-a luat nici o măsură de temperare. Mai mult, pe fondul unui sentiment politic favorabil, a fost redus impozitul la cota globală de 16%. Nu se practică reducerea impozitului în perioade de boom! Este o măsură pro-ciclică, nu anti-ciclică!

Ca urmare a declanșării Crizei Financiare, BNR a introdus restricții la creditarea în valută. Efectele asupra României au fost ieșirile masive de capital și restrângerea finanțării externe, coroborat cu intrări de capital mai mici (sub forma investițiilor străine directe și a remiterilor muncitorilor români din străinătate). Autoritățile române au schimbat politicile monetare și fiscale flexibile, în perioada de creștere, în restrictive în perioadă de criză și recesiune, adică din nou pro-ciclice! BNR în Criza Financiară a adoptat aceleași măsuri cu care a eșuat Fed-ul în SUA în Marea Depresiune din 1929 – 1930.

Lecția este că trebuie aplicate politici anti-ciclice, adică restrictive în perioada de creștere nesustenabilă și flexibile, stimulative, în perioada de recesiune. Deci, cu toții, în cor: pe timp de boom creștem dobânzile, pe timp de recesiune scădem dobânzile”.

4. Politici de dezvoltare și creștere economică prin economii private externe nu merg în România (încă?). Asta se referă la felul în care eu și alții ne-am cumpărat case pe credit dat de o bancă, credit care are la bază economisirile fermierilor din Danemarca, Norvegia etc. Accesul la astfel de credite în valută a dus la creșterea excesivă a consumului și a valorilor activelor imobiliare. Este una când valoarea apartamentului meu crește de la 100.000 Euro la 200.000 Euro pentru că România a devenit un centru puternic de tehnologie și manufactură și atrage capital și talent care cresc veniturile, competiția și prețurile. Este alta când valoarea crește doar că ne putem toți împrumuta ușor și putem să oferim mai mult pentru un apartament. Nu susțin că România nu a crescut deloc ca valoare adăugată în economie, dar o mare parte a consumului era pe credit.

Autoritățile au pierdut din vedere factorii interni care susțin o creștere sănătoasă: continuarea reformelor și ajustării structurale, creșterea productivității, stimularea economisirilor interne și investițiilor, dezvoltarea întreprinderilor mici și mijlocii. Un Raport al Băncii Mondiale detaliat (A Country Economic Memorandum, May 28, 2013, Report No.74635-RO) arată cum criza financiară din 2008 ”a scos la iveală slăbiciunile fundamentale ale economiei și politicilor în România” și face o serie de recomandări pentru punerea în valoare a avantajelor competitive ale țării, mai ales în sectoarele-cheie precum sectorul energetic, infrastructura și agricultura.

5. Rolul băncilor comerciale și politicile de creditare nu s­-a modificat aproape deloc. Puține bănci comerciale sau de investiții au intrat în restructurare pe considerentul că sunt prea mari, prea complexe și prea volatile și că pun în pericol stabilitatea financiară (too big to fail). În SUA, soluția a fost fuziunea sau absorbția băncilor de invesții de către băncile comerciale (vedeți Merrill Lynch preluată de Bank of America), astfel cei mari au devenit și mai mari! Legislația pre-criză de separare a băncilor de investiții de băncile comerciale (Glass Steagall Act) nu a fost reinstalată, iar practica și atitudinea băncilor față de clienți se pare că nu s-au schimbat prea mult.

În Europa, câteva state (Anglia, Olanda) au trecut la restructurarea sau preluarea unor bănci comerciale, dar în rest nu s-a întâmplat mai nimic, nici măcar în țările cele mai afectate de recesiune! Noutățile în materie de supraveghere bancară – Basel 3 sau Uniunea Bancară la nivelul țărilor Euro – sunt mai degrabă de natură pro-cliclică, introducând restricții și limitări suplimentare într-o piață în care se reduc activele bancare pe cale naturală.

În România, unde unele bănci au suferit ca urmare a efectului de contagiune (mai ales de la băncile mamă), dar și datorită unui procent mare de credite neperformante (20%), și-au restrâns portofoliile și au devenit mai prudente, dar sunt într-o stare bună de capitalizare și solvabilitate. Cu excepția câtorva bănci mici, cu apetit de ducă, sistemul bancar este solid și continuă creditarea într-un ritm mult mai scăzut. Măsuri suplimentare de supraveghere descurajează creditarea în valută și au înăsprit condițiile generale de creditare.

Plus ça change, plus c’est la même chose!

(*) În România, declinul economic cel mai spectaculos a fost în 2009 (-6,6%) și 2010 (-1,1%), apoi o ușoară creștere în anii următori, culminând cu cel mai bun an 2013 (3,5%). Pare că nu am ieșit complet din recesiune dacă ar fi să-i ascultăm pe întreprinzători (parcă nu se mai termină!), deși politicienii declară răspicat că “în Europa criza s-a terminat” (F. Holland). Un optimism debordant stă la baza unor prognoze de creștere peste 3% în 2014 – 2015 la nivelul economiei mondiale, dar și în Europa. În ceea ce ne privește, România ar putea atinge chiar ritmuri de creștere de 3,5% – 4,5% în următorii ani.

Bănci românești și bănci străine

Criza financiară din 2008 și recesiunea economică în anii care au urmat au ascuțit criticile asupra instituțiilor financiare, în general, și asupra băncilor, în special. În primul rând, pentru că au declanșat criza, iar mai apoi, pentru că nu contribuie suficient la ieșirea din recesiune. Probabil că în istoria lor de secole, instituțiile bancare nu au atras atâta ostilitate și nu au fost ținta atâtor critici – justificate sau imaginare.

În România, băncile sunt acuzate că au dat credite unor clienți neavizați cu prea multă ușurință (dar care au contribuit la creșterea consumului și, implicit, a PIB-ului), iar acum critica este inversă, băncile fiind acuzate că nu-și mențin în continuare portofoliul de credite acordate “cu ușurință” (în mare măsură devenite neperformante) și, mai mult, că nu-și mențin ritmul de creditare ca mai înainte (în timp ce economia stagnează și cererea de credite este limitată). Pe fondul acestor nemulțumiri, se ridică tot mai multe voci, unele chair strălucite, care sunt de părere că în România sunt prea multe bănci străine și văd relansarea creșterii economice prin câteva noi bănci românești.

Să ne înțelegem: băncile străine sunt un avantaj sau un dezavantaj pentru România? Grecia și Cipru au numai bănci autohtone (marginal străine), nu au evitat criza și nici nu au ieșit din recesiune.

În primul rând, toate băncile comerciale sunt supuse acelorași reguli de funcționare și de creditare, indiferent că au capital românesc sau străin. Legea bancară din România definește băncile locale drept “societățile bancare înregistrate în România și sucursalele băncilor străine“. Supravegherea instituțiilor bancare se face după aceleași reguli (Basel II), iar mai nou, se centralizează la nivelul UE. Nu există excepție de la aceste reguli pentru băncile autohtone, care să le permită să dea credite discreționare. Au existat asemenea inițiative, dar proiectele au eșuat și băncile au dispărut de mult (Banca Religiilor, Banca de Credit Comercial și Industrial, Bankcoop, Banca Albina). La începutul anilor ’90, Romgaz și Petrom și-au înființat o bancă proprie (Romexterra) că să poată lua, eventual, credite  mai ușor (și probabil mai ieftine), dar au sfârșit prin a se finanța de la alte bănci (inclusiv străine), în condiții mai bune.

În al doilea rând, cerințele de capitalizare sunt aceleași pentru toate băncile (Tier 1 ratio) impuse de Basel III. După criza financiară, băncile comerciale au nevoie de mai mult capital pentru același volum de credite acordate sau trebuie să își reducă volumul de credite pentru același capital social. Nivelul de capitalizare a sistemului bancar în România este de 5,5 miliarde Euro, din care capitalul străin este de 5 miliarde Euro. Menținerea nivelului activelor bancare după criză (Acordul de la Viena) s-a facut în condițiile creșterii gradului de capitalizare (BNR a fost chiar mai exigent decât Basel III!). Dar creșterea capitalului social presupune existența unor investitori financiari sau strategici dispuși să pună banii în sectorul bancar, puțin profitabil în aceste zile. Care erau investitorii români dispuși să vină cu contribuții de acest nivel la băncile existente sau cei care ar capitaliza bănci noi? Alte sectoare au fost (și sunt) mult mai atractive… Asta în cazul în care acești bani ar exista pe undeva în România.

În al treilea rând, să vorbim de nivelul serviciilor și produselor dezvoltate la nivel european de băncile străine. Vă amintiți cum erau serviciile bancare în România în anii ’90? Și cum se luau credite? Investitorii străini au transferat tehnologii și au modernizat serviciile bancare cu alte miliarde de Euro. Au creat mii de locuri de muncă și au contribuit la formarea unei generații de bancheri. Băncile străine au avut acces la linii de finanțare pe euro-piețe mult mai ușor și au acordat credite persoanelor fizice și juridice române cu mult peste nivelul disponibilităților locale (raportul între volumul creditelor și al depozitelor este de 120%). Nivelul dobânzilor este determinat de piața locală și nu am văzut dobânzi mai mici la băncile autohtone. Sau speze și comisioane bancare mai reduse. Piața a devenit mult mai concurențială și în slujba clientului și datorită  băncilor străine.

În al patrulea rând, niciun român nu și-a pierdut banii din bănci, iar statul român nu a cheltuit niciun leu pentru salvarea unei bănci sau pentru compensarea unor  depunători. Pe când alte state (Anglia, Olanda, Grecia, Austria) au cheltuit zeci de miliarde de Euro pentru menținerea băncilor în activitate, inclusiv pe piața românească. Presupunând că toate băncile erau românești, sau numai unele, și că erau supuse acelorași greșeli, de câte alte miliarde ar fi fost nevoie din bugetul de stat pentru menținerea stabilității financiare? Am uitat prea repede cazul Bancorex care a costat România 1,5% din PIB? Câte alte bănci ar fi îngenunchiat nivelul creditelor neperformante (peste 20%) și cele 100,000 societăți comerciale locale care s-au protejat prin insolvența?

În ultimul rând, veți zice că băncile străine “au făcut profit din banii românilor”. Băncile sunt instituții de intermediere financiară și de administrare a riscurilor. Au un capital social de 5,5 miliarde Euro și au acordat credite în valoare de 50 miliarde. Deci folosesc, în principal, bani atrași din economisiri interne sau externe, mai puțin bani proprii. Și aceste economii trebuie protejate și remunerate. Dobânda la credite acoperă, în primul rând, prețul pe care îl plătesc pe aceste resurse, nu merge direct în profit. Riscurile financiare (termen, valută, sume) și nefinanciare sunt mai mari în Romania și acest cost se reflectă în dobândă. Iar spezele și comisioanele bancare acoperă investițiile în sistemele de plăți, pentru siguranța și confortul clienților. Ar face altfel o bancă ce are capital românesc? Desigur că nu! Iar dacă ar face altfel, nu ar rezista. Vă amintiți de Banca Columna sau de Banca Turco-Română? Nici nu stiți de ce au dispărut: pentru că plăteau 9% dobânda la depozite în timp ce acordau credite cu 5%.

Nu-i înțeleg, prin urmare, pe cei care au o problemă cu băncile străine. Pe lângă cele cinci argumente de mai sus, poate mai sunt și altele. Aveți căteva argumente de ce băncile românești sunt diferite? Și de ce ar credita mai mult economia reală? Toate băncile vor să finanțeze și să crească portofoliul de clienți; finanțarea economiei reale este misiunea lor de a exista. Avem un sistem bancar solid și sănătos. Ce e rău în asta? România are multe nevoi, dar resurse financiare puține. De ce să cheltuie bani într-un sector care merge prin investiții străine și să nu-i folosească în alte sectoare ale economiei reale (agricultură, infrastructură) sau sub altă formă de investiții financiare (Fonduri de investiții și scheme de garantare pentru IMM-uri)?

Ar trebui evitate țintele false! Aici nu avem o dilemă.

Avem prea puţini întreprinzători şi IMM-uri care să aplice pentru fonduri UE

Atragerea fondurilor europene depinde în mare măsură de organizarea şi simplificarea proceselor administrative, dar şi de nivelul de dezvoltare a economiei, iar un alt aspect important este că România are prea puţini întreprinzători şi IMM-uri care să aplice pentru fonduri, susţine Mişu Negriţoiu, chairman ING Bank. Reprezentantul ING Bank a vorbit, într-un interviu acordat AGERPRES, şi despre noul acord cu FMI, precum şi despre recenta decizie a Băncii Naţionale a României de a reduce dobânda cheie la 4,5% pe an.

AGERPRES: Era necesar pentru România să încheie un nou acord cu Fondul Monetar Internaţional?

Mişu Negriţoiu: Beneficiile unui nou acord cu FMI se referă atât la percepţia de risc a investitorilor asupra României, percepţie care s-a îmbunătăţit substanţial şi se menţine în continuare, cât şi la consolidarea stabilităţii financiare a României în contextul unor potenţiale turbulenţe în mediul extern, dar mai ales în urma unor derapaje de politică internă. Atipic pentru un acord cu FMI, se pune accent pe ajustarea structurală, mai degrabă ca mijloc de presiune pentru organizarea mai eficientă a proceselor de cheltuire eficientă a banului public (sănătate), fluidizarea plăţilor întârziate (arieratele) şi eliminarea pierderilor în sectorul de stat. Acordul este mai mult unul calitativ şi nu cantitativ, iar cele patru miliarde de euro prevăzute, probabil că nu se vor folosi niciodată de către România.

AGERPRES: Credeţi că următorul acord al României cu FMI va fi şi ultimul?

Mişu Negriţoiu: Sper ca România să înveţe încă odată lecţia şi să nu mai fie nevoie de o supraveghere suplimentară pentru aplicarea politicilor corecte şi administrarea eficientă a sectorului de stat. Aceasta echivalează cu maturizarea clasei politice şi creşterea capacităţii de guvernare. De altfel, autorităţile au declarat că nu mai urmează un alt acord după expirarea acestuia.

AGERPRES: Cum apreciaţi evoluţia reformelor structurale în decursul acordurilor cu FMI?

Mişu Negriţoiu: România a implementat reforme fiscale importante sub acordul din 2009, iar acestea au condus la consolidarea fiscală semnificativă şi scăderea deficitului bugetar de la 9% în 2009 la sub 3% în 2012. Însă reuşitele în categoria reformelor structurale au fost mai puţine, printre acestea numărându-se flexibilizarea pieţei muncii printr-un nou cod, în martie 2011, în vreme ce listările/privatizările companiilor de stat au reprezentat în mod sistematic angajamente pe care România nu le-a îndeplinit în totalitate şi care fac în continuare obiectul acestui acord. Credem însă că atitudinea mai tolerantă a FMI legată de aceste situaţii nu se va schimba, dat fiind statutul de elev-model pe care îl are România în rândul ţărilor ce primesc asistenţă de la Fond.

AGERPRES: Care este impactul acordului cu FMI asupra economiei României?

Mişu Negriţoiu: Pentru România este important să-şi menţină stabilitatea macroeconomică (deficit bugetar şi de cont curent sub 3%, datorie publică redusă sub 60% din PIB) pentru a continua creşterea economică pe baze solide. Dar creşterea PIB-ului cu 1-2% în ultimii ani nu este suficientă, iar următorii 2 ani cât durează acordul ar trebui să restabilească încrederea operatorilor din piaţă şi a consumatorilor şi să relanseze o creştere mai mare.

AGERPRES: Ce impact au avut acordurile cu FMI asupra cursului leului?

Mişu Negriţoiu: Dintre cele trei acorduri Stand-by consecutive începând cu martie 2009, primul acord a fost singurul care a avut un efect pozitiv sensibil asupra monedei locale. Acesta a fost, de altfel, şi singurul care nu a avut caracter preventiv şi a însemnat creşterea rezervelor valutare ale BNR cu circa 13 miliarde euro (peste jumătate din suma primită în tranşele din 2009). Intervenţiile BNR au ajutat leul să menţină o volatilitate mai redusă decât a monedelor regionale în perioada de vârf a crizei financiare globale din 2009. Acordul recent agreat cu partenerii internaţionali este de natură să confere mai multă stabilitate pieţelor şi să reconfirme politicile sănătoase şi prudente. Leul ar fi înregistrat evoluţii negative numai în cazul unor derapaje interne de natură politică sau economică, chiar şi fără un Acord.

AGERPRES: Cum apreciaţi decizia de a introduce o cotă redusă de TVA la pâine?

Mişu Negriţoiu: Aceasta este una dintre măsurile populiste cu efect destul de limitat, mai ales că este însoţită şi de alte creşteri de taxe. Pâinea are o pondere de 7% în coşul de consum şi, evident, nu va rezolva problema alimentaţiei populaţiei cu venituri scăzute, dar probabil va reduce evaziunea fiscală la produsele de panificaţie şi poate influenţa chiar scăderea marginală a inflaţiei. De pe urma acestei măsuri cred că cel mai mult beneficiază societăţile comerciale cu activitate în domeniu şi producătorii individuali.

AGERPRES: Cum apreciaţi semnalul dat de Banca Naţională prin reducerea dobânzii cheie?

Mişu Negriţoiu: Reducerea ratei cheie la 4,5% reprezintă un semnal pozitiv pentru piaţa creditului, aflat în teritoriul contracţiei. Însă efectele acestei relaxări monetare asupra creditului vor fi probabil limitate şi se vor face simţite cu întârziere, întrucât piaţa creditului suferă şi din cauza situaţiei cererii interne. Ilustrative în acest sens sunt ratele de dobândă pentru creditele noi în moneda locală, care la jumătatea acestui an se află aproape de minimele istorice, în vreme ce creditarea per ansamblu se contractă în termeni anuali (singurul produs care înregistrează un avans este cel al creditului în lei acordat companiilor, însă şi acesta a încetinit în iunie; performanţa acestui produs vine din înlocuirea creditului în valută începând cu luna iunie 2012, pe fondul resurselor limitate de la băncile mamă şi al legăturilor bancare importante cu Grecia, aflată într-o situaţie problematică anul trecut). Pe lângă situaţia cererii interne, care ar putea fi ajutată de o revenire a creditului (cele două putând astfel forma un ciclu virtuos), majoritatea datelor economice recente sunt în favoarea relaxării politicii monetare (chiar şi producţia industrială, care a înregistrat o creştere anuală medie de 7% în primele cinci luni ale anului, arată semne de oboseala – scădere lunară de 10% în luna mai).

AGERPRES: Care credeţi că sunt principalele probleme cu care se confruntă sistemul bancar şi cum ar putea fi acestea soluţionate?

Mişu Negriţoiu: Problemele cu care se confruntă sistemul bancar sunt nivelul ridicat al creditelor neperformante (în creştere la 20% la finalul lunii mai) alături de contracţia continuă a creditării, ce reflectă în bună măsură situaţia economiei într-o stagnare continuă. O posibilă soluţie presupune măsuri de stimulare a creditului, precum şi a cererii interne, prin politici de relaxare monetară şi fiscală sau prin stimulente active din partea statului.

AGERPRES: Ce părere aveţi despre măsura introducerii managementului privat la companiile de stat?

Mişu Negriţoiu: Managementul privat la companiile de stat nu este o măsură nouă. Există o lege a managementului din 1993, chiar înainte de lansarea procesului de privatizare, care urmărea aceleaşi obiective de îmbunătăţire a gestiunii financiare şi a performanţei activităţii. Nu a funcţionat decât formal. Nici acum procesul nu este convingător. Pare că statul nu este hotărât să cedeze conducerea de zi cu zi a companiilor sale.

AGERPRES: Care sunt domeniile pe care ar trebui să se bazeze dezvoltarea economică a României?

Mişu Negriţoiu: România ar trebui să-şi folosească avantajele competitive şi să identifice proiectele proprii cu care ar putea să participe la piaţa unică europeană. Deja s-a conturat ca producător şi exportator de autoturisme şi componente. Sectorul energetic ar putea să fie un alt exemplu, cu şanse mari de reuşită. Dar un proiect mult întârziat este însă în agricultură şi dezvoltarea rurală. Se pare însă că între cele două nu există mare legătură, având în vedere polarizarea proprietăţii asupra terenurilor agricole şi a producţiei. Cei mulţi contribuie cu foarte puţin şi avem imense resurse nefolosite.

AGERPRES: Ce poate face România pentru a accelera atragerea banilor de la UE?

Mişu Negriţoiu: Atragerea fondurilor UE depinde în mare măsură de organizarea şi simplificarea proceselor administrative, dar şi de nivelul de dezvoltare a economiei. Avem prea puţini întreprinzători şi IMM-uri care să aplice pentru fonduri, într-o economie dominată de multinaţionale şi într-o ţară sufocată de birocraţi.

AGERPRES: Ce părere aveţi despre orientarea creditării spre moneda naţională? Este util/necesar să trecem la o piaţă a creditării în lei?

Mişu Negriţoiu: Mi se pare normal şi pozitiv. Cel mai mare risc în timpul crizei financiare asupra sectorului bancar, a politicilor monetare şi a populaţiei a fost riscul valutar. Oamenii nu trebuie să-şi asume riscuri de derapaj al monedei naţionale sau al monedelor străine din motive independente de ei. Ei trebuie să contracteze datorii în moneda în care câştigă. Şi societăţile comerciale contractează credite în valută numai în limita veniturilor în valută (din exporturi). Văd util şi necesar să crească creditarea în lei, cu atât mai mult cu cât perspectiva adoptării monedei euro se îndepărtează. AGERPRES (AS – autor: George Bănciulea, editor: Andreea Marinescu)

De ce a rămas FMI peste 20 ani în România?

Christine Lagarde a făcut o vizită frumoasă la Bucureşti, 15 – 16 iulie 2013. Am avut ocazia să schimbăm câteva vorbe în seara cinei şi i-am ascultat strălucitul discurs a doua zi, elegant şi relaxat. Faţă de directorii executivi ai FMI anteriori, doamna Lagarde a ieşit din cadrul sec şi rigid al poziţiei, tipic pentru bancherii centrali şi a adăugat o notă politică, constructivă şi vizionară mesajului transmis oficialilor români şi publicului. Exact în urmă cu 20 ani am mai întâlnit un alt director executiv al FMI, Michel Camdessus, la Washington. Nimic comparabil cu magnitudinea poziţiei de la Bucureşti din aceste zile.

D-na Lagarde a evocat îndelungata colaborare FMI-România în care nivelul de trai al românilor a crescut de peste 3 ori, de la un venit pe cap de locuitor de $3.000 în 1990, la peste $10.000 azi, dovadă a reuşitei programelor derulate împreună. În acelaşi timp, a îndemnat la un nou acord (preventiv), “bun ca element stabilizator şi pentru a menţine disciplina fiscală”. FMI poate fi un partener care să sprijine România pentru ca “unele firme de stat să fie privatizate, iar altele restructurate”. Priorităţile zilei sunt “consolidarea fiscală şi reformele structurale”. Pare un program de ajustare structurală, atipic pentru FMI, dar necesar pentru România.

La origine, Fondul Monetar Internaţional a fost înfiinţat prin acordurile de la Bretton Woods în 1944 pentru a menţine stabilitatea valutară ţărilor membre prin finanţarea deficitelor balanţelor de plăţi şi protejarea cursurilor de schimb valutare (fixe la vremea respectivă). Globalizarea şi liberalizarea în mare măsură a economiei mondiale, ca şi renunţarea SUA la convertibilitatea în aur a dolarului (1971) şi liberalizarea cursurilor de schimb erau pe cale să pună capăt misiunii clasice a FMI. Două evenimente “istorice” au salvat rolul Fondului: căderea comunismului, însoţită de tranziţia la economia de piaţă a economiilor centralizate (după 1989), şi cea mai mare criză financiară din perioada postbelică, însoţită de recesiunea economiilor europene şi SUA (după 2008). Şi atunci FMI, cu prea puţini clienţi în zonă, a avut nevoie de România, iar acum cu atât mai mult când trebuie să-şi recupereze una dintre cele mai mari finanţări (a 4-a ca mărime în lume!).

România, devenită membru FMI încă din 1972, este probabil statul european cu cea mai lungă perioadă de colaborare în perioada postcomunistă (primul Acord în 1992), atât în timpul tranziţiei la economia de piaţă, dar şi după integrarea în Uniunea Europeană. De la o finanţare a deficitului balanţei de plăţi până la un program de ajustare structurală (apanajul Băncii Mondiale), rolul şi contribuţia FMI s-au diversificat substanţial. De ce a rămas FMI în România toată această perioadă, chiar dacă în 1990 România nu avea datorie externă (ba chiar un excedent de $2 mld.)? Cu deficite comerciale permanente după 1990 şi rămasă fără nici o altă sursă de finanţare internaţională, România a fost “agăţată” cu un program de trasformări structurale care i-au conturat politicile guvernamentale în ultimele două decenii. Putea România să ajungă unde este astăzi prin forţele proprii aşa cum au făcut ţările din zonă? Derapajele macroeconomice din anii 2007 – 2008, când Guvernul nu a fost asistat de FMI, cât şi acest al doilea acord preventiv, dovedesc cu prisosinţă contrariul.

Şi astăzi România pare să aibă cam aceleaşi probleme ca acum 20 ani. În aprilie 1993, în calitate de ministru de stat şi membru al echipei de negocieri, am făcut un raport destinat Preşedintelui şi Primului ministru privind relaţiile cu FMI, împreună cu ministrul de finanţe şi guvernatorul băncii centrale, pe fondul unei uşoare crize de încredere şi anularea ultimei tranşe din acordul de împrumut 1992/1993. Noul Acord care se negocia pentru perioada 1993-94 prevedea un împrumut de $300 mil., în condiţiile unei finanţări externe totale de $1,4 mil. Împrumutul era condiţionat de realizarea unor acţiuni precum: deficit bugetar de 4,5%, piaţa valutară şi cursul de schimb să reflecte raportul dintre cererea şi oferta de valută pe piaţă, legiferarea dobânzii bancare real pozitive, restructurarea întreprinderilor de stat cu pierderi, eliminarea subvenţiilor şi a controlului preţurilor, adaptarea continuă a preţurilor energiei la preţurile internaţionale, reducerea volumului arieratelor, elaborarea programului de privatizare etc. Un pachet legislativ care să cuprindă reforma întreprinderii, dezvoltarea pieţei de capital, tribunale comerciale, administrarea falimentului, protecţia concurenţei, asigurări sociale, obligaţiile contractuale, datoria publică etc.

Aceste obiective (în limbaj tehnic criterii de performanţă sau condiţionalităţi) erau exact politicile oficiale din Strategia de Reformă Economico-Socială a Programului de Guvernare aprobată în Parlamentul României (in Monitorul Oficial, partea II, nr. 39/1993). Deşi negocierile pe aceste obiective au fost reluate (vezi scrisorile Guvern-FMI din 15 iunie 1993 si 17 iunie 1993) în final au eşuat şi acordul nu s-a încheiat. Nu am înţeles nici până astăzi cine sau ce a fost în spatele acestei hotărâri. Fiind responsabil pentru realizarea programului de reforme şi având în FMI principalul (dacă nu singurul!) susţinător şi aliat, am realizat că toate căile pentru reforme sunt închise. Mi-am depus demisia apreciind că “nu mai pot să fiu de folos în nici un fel unui Guvern care are o abordare diferită privind problemele fundamentale ale transformării şi evoluţiei economiei şi societăţii româneşti”. În 27 august 1993 apărea Decretul nr. 15 privind “revocarea din funcţie a unui membru al Guvernului şi numirea în funcţie a unui consilier prezidenţial”.

În Nota privind alternative de politică economică în vederea obţinerii de finanţări externe prin acordul Stand-by cu FMI (septembrie 1993) se explică “dificultatea” negocierilor prin “acceptarea de către partea română în acordul semnat în 1992 a unor criterii de performanţă prea ambiţioase”, dar  apreciază că “încheierea acestui acord este absolut necesară, nefiind de dorit întreruperea relaţiilor FMI cu România”. În caz contrar, efectele economice şi sociale ar fi extrem de grave: reducerea drastică a finanţării externe, tensionarea fluxurilor valutare ale României, declinul economic şi scăderea nivelului de trai al populaţiei, pierderea avantajelor obţinute prin acordarea clauzei naţiunii celei mai favorizate şi a altor deschideri politice internaţionale. De fapt se fundamentează de ce Guvernul nu poate să înfăptuiască propriul program de guvernare aprobat de Parlament (vezi mai sus).

Este exemplul unui singur guvern (din care am făcut parte o scurtă perioadă), dar toate celelalte guverne au aplicat strategia “pe încercate” (stop and go) şi forţată de transformarea economiei centralizate. Cum ar fi arătat ţara astăzi şi câţi ani s-ar fi câştigat dacă reformele ar fi fost făcute la timp şi prin efort propriu? Fără aportul FMI probabil nici aceste reforme, care sunt astăzi, nu le-am fi avut. FMI a suplinit de fapt capacitatea modestă de guvernare a guvernelor noastre, care altfel au folosit fără excepţie FMI pe post de ţap ispăşitor pentru orice măsură de transformare “dureroasă”. Au urmat apoi negocierile cu Uniunea Europeană şi planul de realizare a “acquis”-ului comunitar. Doamna Lagarde vorbeşte de reforme în continuare: “Este foarte important să fi făcut reforme înainte de aderarea la Euro. În zona Euro nu mai poţi să devalorizezi moneda ca să-ţi restabileşti anumite echilibre. Ne implicăm în măsura în care statul îşi asumă anumite măsuri”. Mai e de muncă!

De la Napoleon al III-lea, nici o altă instituţie străină sau internaţională nu a mai avut impact aşa de mare în transformarea României precum FMI (consilierii Societăţii Naţiunilor din perioada interbelică au avut mai degrabă funcţii… contabile). România are această zestre şi trebuie să o aprecieze şi să o folosească în continuare. Poate astfel creşte şi capacitatea de guvernare a ţării. Ca şi la sfârşitul secolului al XIX-lea, la sfârşitul secolului XX am avut şansa relansării procesului de modernizare a României. Elitele din România puteau să conducă transformarea în ciuda diferenţelor faţă de secolul anterior, când absenţa democraţiei participative nu reducea sau limita rolul elitelor. Au lipsit însă curajul, leadership-ul şi viziunea. De asta a avut nevoie şi România de FMI. Parteneriat istoric, de ambele părţi.

Ce mai facem noi în aşteptarea Schengen?

Ați trecut vreodată frontiera între Republica Cipru și Republica Turcă a Ciprului de Nord? Este o uliță dărăpănată în Nicosia care arată eșecul ONU și UE în a restabili normalitatea în Cipru. Ulița în sine nu am fotografiat-o respectând indicatoarele de a nu face fotografii, dar împrejurimile arată așa:

Imaginile m-au dus imediat cu gândul la cauzele prelungirii repetate a termenului de intrare a României și Bulgariei în zona Schengen. Probabil nici Cipru nu va fi curând. Am înțeles preocuparea majoră a unor state membre pentru consolidarea și supravegherea frontierei estice (cea mai lungă frontieră cu state necomunitare). Pare de la sine înțeles că în zonă trebuie făcute multe îmbunătățiri.

Nu intru în detaliile privind nevoia acțiunilor politice ale autorităților române, legate de întărirea instituțiilor juridice și a statului de drept. Dacă ne referim însă numai la infrastructură și logistică, suntem asigurați că frontierele noastre cu statele necomunitare sunt bine dotate cu echipamente sofisticate EADS și bine organizate, dar ce facem la trecerea “frontierei” între noi? Ce s-a mai schimbat și ce mai trebuie făcut? Intrarea noastră în spațiul Schengen înseamnă, simplist vorbind, că frontierele noastre terestre cu Bulgaria și Ungaria dispar pur și simplu, că mergem la Balcic ca și la Mamaia sau mergem la Lacul Balaton ca și la Lacul Sfinta Ana: fără să ne întrebe cineva de pașaport sau carte de identitate, fără să răspundem întrebărilor polițiștilor de frontieră, fără să simțim măcar că există frontieră (fizic și adminstrativ). Cel puțin așa este între Italia și Franța, între Germania și Austria, între Belgia și Olanda, între Spania și Portugalia etc. Nu ar trebui să ne pregătim și noi la fel “la interior” în așteptarea Schengen?

Cele 28 de state ale Uniunii Europene au niveluri diferite de dezvoltare. Estomparea sau reducerea acestor diferențe se face prin politicile de “convergență”, nominale și reale. Convergența nominală este înfăptuită de sus în jos și se referă mai ales la deficitul bugetar, datoria externă, dar și la democrație și la statul de drept. Convergența reală se realizează de jos în sus, de fiecare dintre noi, de atitudinile individuale și producția creată, de spiritul întreprinzător și adoptarea valorilor moderne ale eficienței economice, de participarea la viața “cetății”, de respectarea valorilor democrației. Șansa noastră nu este “să fim ca ei”, ci “să fim noi înșine”, dar există un minim de valori pe care avem nevoie să le adoptăm. Atât la nivelul instituțiilor publice, al administrației locale, cât și în mediul privat și în rândul cetățenilor. Adoptarea valorilor moderne este unul dintre avantajele apartenenței la UE. Ei privesc cu aceeași atenție “întregul” și “detaliile”. Avem de învățat să ne uităm mai ales la detalii. Detaliile trecerii granițelor între statele Schengen în cazul nostru.

Între România și Bulgaria condițiile la frontieră nu s-au schimbat prea mult, în ciuda cooperării între serviciile de poliție de frontieră. Logistica arata chiar mai rău: clădiri mari, comuniste, în mare parte părăsite, prăfuite, neîngrijite, drumuri cotite, unele cu cordonul sanitar de pe vremuri, căi de acces cu gropi, distanțe inutile, gunoaie și câini. Priviți imaginile alăturate.

Seamănă asta a zonă Schengen? Desigur că politicienii noștri trebuie să se uite ce trebuie făcut în țara noastră. Lucruri care nu costă sau costă puțin. Nu costă să menții curățenia. Sau nu costă prea mult ca autoritățile să trimită un buldozer care să demoleze vechiturile, să îndrepte drumurile și să le unească pe cele de o parte și de alta a frontierei (care arată chiar foarte bine). În fiecare dintre țările noastre lucrurile arată mult mai bine decât la frontiera comună. Este puțin de făcut, numai un detaliu.

Între România și Bulgaria s-au construit la interval de 60 ani două poduri cu valoare simbolică: Podul Prieteniei (Drujba) Giurgiu-Ruse (1954) și Podul Europa Nouă Calafat-Vidin (2013). Unul cu sprijinul URSS, celălalt cu sprijinul UE. Diferența de cum arată este probabil la fel de mare precum cea dintre cele două sisteme care le-au marcat: Prietenia arată ca și eșecul comunismului, Noua Europă exprimă viitorul modern.

Dar noi de ce lăsăm să ne copleșească trecutul? Încorporează aceste poduri cumva valorile noastre învechite? “Merge și așa” în cazul Drujba și modernismul răsunător în cazul New Europe. De ce lăsăm să se irosească asemenea resurse? Sunt convins că vor apărea proiecte noi de folosire înțeleaptă a acestor poduri în zona Schengen. Este o sursă de dezvoltare și prosperitate, cel puțin pentru zonele riverane Dunării. Secretul stă, însă, în detalii.

Obiectivul Schengen nu trebuie să ne aducă numai decizia de integrare a Aeroportului Otopeni, cu un terminal dedicat, model și modern, ci să ne aducă ambiția de a face la frontierele terestre ale țării noastre, integrate în zonă, facilități moderne, confortabile, rapide și eficiente. Să înlocuim comportamentul oriental cu eleganță și eficiență vestică. Românii au dreptul de a se simți europeni în țara lor, înainte de a se simți europeni în Europa.

Mai au suflu capitaliştii români?

Revista Forbes Romania dedică o ediţie specială poveştilor emoţionante despre “Primul Milion” a peste 30 de antreprenori români, ca rezultat, în principal, al “intuiţiei şi flerului confirmate”, “obstinaţiei reinvestirii”, “curajului, curiozităţii şi modestiei”, “încrederii în noi”, “analizei pieţei pe termen mediu”, dar şi “corectitudinii”, “calităţii produselor şi serviciilor” etc. Cum s-au format capitaliştii în România şi unde sunt ei astăzi?

Primii paşi spre capitalism au început confuz şi timid. În timp ce se constituiau în pripă echipe de înţelepţi care să le spună liderilor politici ce trebuie făcut pentru transformarea economiei (*1), măsurile populiste abundau, la presiunea străzii şi a nevoilor zilnice. În acele zile, puţini se întrebau de ce a căzut comunismul, iar marea majoritate vroia să ştie dacă mai continuă lipsurile, frigul şi magazinele goale. Am identificat patru valuri de apariţie şi dezvoltare a capitaliştilor români (*2).

Economia de piaţă în România a început în 1990 – 1991 cu liberalizările de importuri de bunuri de consum pentru populaţie (pui americani, televizoare color, cu şi fără telecomandă etc.) şi importurile de materii prime pentru consumul industrial. Salariile au fost plătite integral după mulţi ani (fără reţinerile pentru nerealizarea planului) şi au fost eliberate contribuţiile salariaţilor la “capitalul social” al întreprinderilor de stat, ceea ce a generat o putere de cumpărare mai mare. De teama inflaţiei, statul a ”investit” circa 2 miliarde de dolari (surplusul balanţei de plăţi comuniste) în bunuri de lux scumpe, care “să absoarbă excedentul de numerar din piaţă” potrivit intenţiilor oficiale (?!). De fapt autorităţile nu au ştiut cum să protejeze economia de şocuri şi au irosit excedentul balanţei de plăţi pe importuri de mărfuri scumpe şi produse banale, în loc de echipamente şi tehnologii pentru creăterea productivităţii.

Atunci au survenit şi primele oportunităţi de afaceri comerciale pe care le-au valorificat românii. Primii au fost cei care au făcut bani în comunism (demnitari cu salarii mari, angajaţi ai firmelor străine în România sau intermediari de bunuri căutate ”la negru”), cei care au avut acces la resurse locale (activişti de partid, funcţionari de stat sau din serviciile secrete) şi cei cu relaţii internaţionale (lucrători în comerţul exterior, sportivi recunoscuţi, români rezidenţi în străinătate). Sursele câştigurilor au fost preţurile (deşi “adaosul comercial” a fost limitat o bună perioadă la 30%) şi cursul de schimb valutar. Preţurile bunurilor de import erau mari pentru că oamenii plăteau oricât pentru bunuri la care nu au avut acces până atunci pentru că li se părea că le ridică statutul social.

Al doilea val a survenit când s-au distribuit în proprietate personală apartamentele de stat închiriate populaţiei oraşeneşti şi câte jumătate de hectar de pământ pentru populaţia rurală. Aşa a început procesul restituirii proprietăţilor private, confiscate de statul comunist, proces lung şi costisitor, care a durat 20 ani (şi încă nu s-a terminat…). Au fost restituite proprietăţile agricole (mai întâi 10 şi respectiv 50 hectare), silvice, imobiliare şi industriale. Restituirea acestor proprietăţi a pus în circuitul economic resurse noi şi a generat venituri importante pentru o altă categorie de capitalişti români, care le-au dezvoltat sau le-au valorificat (mai ales către investitori străini). Proprietăţile au fost probabil cea mai importantă sursă de venituri pentru mulţi moştenitori români, domiciliaţi în ţară sau în străinătate, şi au făcut obiectul a numeroase tranzacţii imobiliare, cu preponderenţă după intrarea României în Uniunea Europeană.

Redistribuirea activelor productive ale statului a fost o sursă importantă de privatizare si al treilea val generator de capitalişti. În primii ani, echipe întregi au părăsit pur şi simplu vechile fabrici comuniste, institutele de cercetări sau întreprinderile comerciale şi au dezvoltat pe cont propriu aceleaşi activităţi (IT, producţie industrială, construcţii, servicii etc.), care nu aveau nevoie de prea multe investiţii sau capital. În politica oficială de privatizare, statul a oferit cupoane în întreprinderile industriale tuturor românilor (un fel de acţionari care să trăiască din dividende), care la scurt timp au fost vândute unor intermediari sau investitori şi folosite la concentrarea proprietăţii. Un număr de întreprinderi mici şi mijlocii de stat au fost oferite pe datorie salariaţilor şi conducerii (metoda MEBO). Proprietatea asupra acestor companii a fost concentrată în mina unor grupuri mai restrânse sau a fost preluată de societăţi multinaţionale sau alţi investitori.

În ultimul deceniu investiţiile străine directe au contribuit nu numai la restructurarea şi dezvoltarea economiei româneşti, dar şi la apariţia şi formarea clasei antreprenoriale locale care formează al patrulea val de capitalişti. Corporaţiile multinaţionale care au investit în România aveau nevoie de servicii (distribuţie, logistică, sevicii juridice, de contabilitate, materiale consumabile, piese de schimb etc.) pe care le-au solicitat unor furnizori locali în formare şi pe care i-au ajutat să crească. Multinaţionalele au promovat capitalismul şi spiritul de afaceri în forţă, atât prin oportunităţile create, prin modelul propriu de organizare şi prin formarea oamenilor. Mulţi foşti salariaţi ai companiilor străine au dezvoltat afaceri pe cont propriu şi au trecut în categoria capitaliştilor români.

În toate aceste valuri, antreprenorii români folosesc oportunităţile, cererea din piaţă, ofertele gratuite sau ieftine de active de stat. Aşa cum citim şi în Forbes, ei folosesc curajul, îndrazneala, flerul, curiozitatea, încrederea, dar mai puţin analiza. Şi nu menţionează banii sau comoara moştenită din familie aproape deloc. Cu excepţia celor care aveau venituri mai mari la Revoluţie, banii românilor au venit numai din retrocedarea proprietăţilor sau achiziţia de active de la stat la preţuri mult subevaluate. Mai sunt şi banii făcuţi în primul val al afacerilor comerciale care, însă, au fost folosiţi repede pentru achiziţii de noi active fizice. În acea perioadă cu cât aveai mai multe active fizice, cu atât erai mai bogat.

Antreprenorii români nu şi-au alocat timp pentru capitalizarea societăţilor lor. Au lipsit planurile de dezvoltare pe termen mediu şi lung. Capitalismul românesc a fost unul oportunistic şi nu a construit afaceri durabile, iar criza financiară a redus masiv banii din afară şi a forţat statul la o politică fiscală austeră. Asta a redus substanţial comenzile către sectorul privat şi, în consecinţă, starea fragilă a capitalismului românesc a devenit mai vizibilă.

Nu sunt date statistice pentru o analiză de detaliu a activităţii capitaliştilor români. Ştim însă că gradul de îndatorare la bănci a sectorului corporatist din România este de 207%. Cea mai mare parte a datoriei este pe termen scurt. Dacă am separa societăţile multinaţionale şi pe cele de stat, care sunt adecvat capitalizate şi cu expunere mai mică, am vedea că sectorul societăţilor private româneşti este şi mai îndatorat, probabil de 3-4 ori nivelul capitalului social. Pare că “noua burghezie” română a dezvoltat afaceri mai mult pe datorie. Pentru o funcţionare sănătoasă, aceste companii trebuie însă capitalizate. Fără o viziune, o strategie, un plan bine conturat şi ceva resurse proprii nu vor putea să folosească cu mai mult randament nici creditul bancar şi nici Fondurile Europene.

Capitaliştii români nu au nici o tradiţie, nici o istorie, nici o legătură cu predecesorii lor antebelici, a căror apariţie s-a produs în urmă cu peste 150 ani (*3). Foştii industriaşi români care şi-au recuperat proprietăţile – Malaxa, Aushnitt, Mociorniţa – nu au revenit în activitatea productivă (cu o singură excepţie pe care o cunosc, Azur Timişoara). Capitalul naţional nu a făcut niciodată obiectul unor politici dedicate în perioada post revoluţionara, cum a fost cazul investiţiilor străine directe.

Cum să concureze atunci cu omologii lor europeni, care acumulează capital, cunoştinţe, tehnologii de sute de ani? Pot ei să se mai reinventeze după experienţa cu criza din ultimii cinci ani? Vor continua capitaliştii români să vadă economia de piaţă ca o sursă rapidă de îmbogăţire? Este nevoie de educaţie, de înţelegere a mecanismelor economiei de piaţă, de organizare, de gândire pe termen lung. Este nevoie de formarea şi funcţionarea pieţelor şi a instituţiilor de piaţă. Este nevoie de politici noi, de o nouă abordare. Sistemul nu valorifică resursele.

Am întâlnit în ultima perioadă un nou val de antreprenori moderni, mai educaţi, mai analitici, mai transparenţi, mai inventivi şi mai eficienţi. Ei ştiu să ardă etapele în epoca economiei digitale. Navighează lejer pe internet şi au o libertate de mişcare în lume. Ei au trecut la servicii sau industrii care au nevoie de mai puţin capital şi nu mai au o înclinaţie spre a acumula active fizice (costisitoare) precum generaţia anilor ’90. Ei clădesc o economie modernă în România, dar sunt limitaţi de activitatea majorităţii politicienilor care nu înţeleg că dacă ar sprijini această categorie prin legislaţie clară, stabilă şi transparentă, ar avea de câştigat şi unii şi alţii.

De aprofundat

(*1) “Schiţa privind Strategia înfăptuirii economiei de piaţă în România”, mai 1990
(*2) “Noul capitalism românesc” de Vladimir Paşti, ed. Polirom 2006
(*3) “Burghezia română. Originea şi rolul ei istoric” de Ştefan Zeletin, Bucuresti 1925, ed. Humanitas 1992

Fetişismul nostru pentru industria socialistă

FETIȘÍSM s. n. Venerație exagerată, lipsită de discernământ, față de o idee, de un principiu etc.

Un articol recent despre Iaşi, pe care l-am scris cu mare plăcere, readuce în discuţie “zestrea extraordinară” pe care am avut-o înainte de Revoluție şi cum “multe întreprinderi ar fi fost viabile”. Imaginea platformelor industriale socialiste dăinuie peste decenii, într-un amestec de nostalgia copilăriei, când toţi părinţii mergeau la o fabrică, cu regretul că nu avem suficiente locuri de muncă în industrie (ca în Germania) şi unităţi de producţie puţine.

Probabil amândouă ar putea fi adevărate; dar să nu uităm că în România cauzele prăbuşirii comunismului au fost preponderent de natură economică: anii prelungiţi de privaţiuni de tot felulul, foamea şi lipsa alimentelor de pe piaţă, cozile interminabile, frigul din case şi raţionalizarea produselor de bază, disperarea de a supravieţui şi de a oferi un viitor copiilor. Asistăm la o incapacitate sistemică de a oferi o viaţă decentă membrilor “societăţii socialiste multilateral dezvoltate” şi de a satisface nevoile de bază ale populaţiei. Cum s-ar fi putut întâmpla asta dacă România era o ţară industrializată, cu întreprinderi viabile?

Industria socialistă românească era una de prestigiu comunist, construită pentru a demonstra că există, nu pentru a răspunde unor necesităţi ale pieţei interne sau externe. Fără îndoială că ar fi trebuit să genereze dezvoltare economică și bunăstare socială, dar a pornit de la premise greșite și a apărut într-un cadru economic și politic contorsionat și artificial. În România anilor ’80 au apărut mai devreme şi mai pregnant distorsiunile majore ale sistemului economic de comandă, îngroşat substanţial de o politică autarhică şi naţionalistă a conducătorilor comunişti. Doar că industria socialistă nu a generat o viață mai bună…

Distorsiunile fundamentale care au condus la prăbuşirea comunismului au de-a face cu ineficiența alocării resurselor, intervenţia abuzivă a factorului politic în decizia economică, sistemul de preţuri unice controlate, angajarea completă a forţei de muncă, dincolo de nevoile reale, pe o bază permanentă şi lipsa oricărei legături dintre recompensa şi performanţa individuală.

Alocarea resurselor printr-un centru de comandă unic (planul de stat)

Comunismul a desfiinţat proprietatea privată, a lichidat proprietarii şi a înlăturat de la deciziile economice operatorii individuali; iar pieţele, ca mecanisme de transmitere a semnalelor pentru decizia economică (cerere-ofertă), au dispărut. Statul era unicul proprietar în comunism, spre deosebire de multitudinea de proprietari în economia de piață. Existau șanse mai mari ca un singur proprietar să ia mai multe decizii greșite, decât mai mulți proprietari la un loc. Industria socialistă se dezvoltă pe baza planului de stat unic, care de cele mai multe ori este fundamentat pe dorinţe, informaţii şi date nerealiste. Planul de stat cuprinde obiective politice, magalomanice sau de prestigiu. România își propunea să devină al treilea mare producător de maşini-unelte în Europa, să construiască combinate de utilaj greu în toate marile oraşe, să pună în funcțiune un mare combinat siderurgic (Călărași), deși nu avea nici resursele necesare și nici piețele de desfacere. Fabricile şi uzinele au fost menţinute în funcţiune pentru a raporta producţie industrială şi a susţine artificial locuri de muncă, nu pentru că ar fi avut o activitate profitabilă.

Intervenţia abuzivă a Partidului Comunist în decizia economică

Fundamentarea unor investiţii industriale era adesea rezultatul unor tocmeli politice determinate mai degrabă de puterea de influenţă a unor conducători comunişti locali, decât de argumente economice de piaţă sau de perspectiva susţinerii producţiei prin factori locali, eficienţi şi de calitate, care să construiască o producţie cu desfacere pe termen lung. Fiecare ”potenţat” comunist a reuşit, prin influenţe personale, să plaseze în câteva regiuni diferite unităţi industriale, care ulterior au consumat resurse importante din planul de stat. Au fost construite termocentrale în zone fără cărbune (Suceava, Mintia), combinate siderurgice în localități fără forță de muncă, fără minereuri sau fără acces la căi de transport (Călărași sau Târgoviște), combinate chimice sau rafinării în zone fără resurse petroliere sau infrastructură de aprovizionare (Pitești, Turnu Măgurele), fabrici de vagoane în zone fără tradiție industrială (Caracal, Turnu Severin), aluminiu la Slatina și alumină la Tulcea etc. Spre sfârşitul comunismului în România, conducătorii politici au preluat în întregime controlul asupra gestiunii economice, cu misiunea de a menţine în activitate ”citadelele” industriale, destul de şubrede cât să se prăbuşească imediat după Revoluţie. Directorii profesioniști erau deja o raritate în anii ’80.

Sistemul preţurilor unice administrate şi controlate de stat

Rigiditatea prețurilor unice, stabilite la centru, făceau imposibilă adaptarea la condițiile pieței, mai ales în cazul exporturilor. Preţurile din economie au fost iniţial stabilite la nivelul doleanţelor decât al costurilor reale şi al productivităţii. În timp s-a ajuns la decuplarea totală a veniturilor de costuri şi la crerea unor sisteme paralele de gestiune şi management, bazate pe date artificiale, ca rezultat al unor raportări în lanţ, ce nu mai reflectau de mult realitatea. În perioada premergătoare Revoluţiei, preţurile nu mai reflectau costurile reale şi consumurile cantitative, dar nici însuşirile calitative ale produselor şi serviciilor. Produsele industriale exportate sau materiile prime din import erau internalizate la preţuri locale prin cursuri de schimb diferite şi arbitrare care reflectau subvenţii masive. Economia şi-a pierdut astfel competitivitatea reală în lipsa aşezării preţurilor pe baze reale, iar liberalizările ulterioare ale prețurilor pentru formarea pieţelor a durat şi continuă și azi pe alocuri.

Angajarea completă a forţei de muncă active pe termen nelimitat

Nu este intuitiv de ce angajarea completă a forței de muncă, care și azi este obiectiv prioritar al politicilor publice, a fost un factor negativ în comunism. În capitalism, investiții rationale și eficiente creează locuri de muncă, iar angajarea este flexibilă, pe măsura nevoilor de producție. În comunism s-au construit obiective industriale în scopul angajării forței de muncă neindustriale. Nevoile de producție se dimensionau la nivelul forței de producție și nu invers. Peste 30.000 de muncitori din orașul Galați și împrejurimi erau angajați la Combinatul Siderurgic. Azi lucrează mai puțin de 5.000 pentru o producție și un export mai mare. Sistemul producţiei naţionale avea o dimensiune pronunţat socială. Economia s-a transformat treptat într-un imens aparat de asistenţă socială, indiferent de nevoile producţiei, de aptitudinile individuale sau de creşterea productivităţii. Industria a ajuns la un stadiu de supra-angajare, cu un excedent de lucrători ineficienţi și nepregătiți uneori, dar care contau la asigurările sociale devenite curând nesustenabile. Într-o economie de piață, oamenii au permanent oportunități pentru schimbarea locului de muncă.

Lipsa oricărei legături dintre recompensa şi performanţa individuală

Treptat, s-a destrămat legătura între recompensa muncii (pachetul salarial) şi performanţa individuală. Compensaţia şi stimulentele erau aceleaşi pentru poziţii similare sau comparabile, indiferent de rezultate, eforturi, aptitudini, talent sau interes. Pe aşteptările induse de garantarea locurilor de muncă, cantitatea şi calitatea muncii depuse sau creşterea productivităţii nu aveau un rol determinant. Muncitorii mai productivi nu erau motivaţi să producă mai mult, multe idei novatoare nu erau valorificate şi stimulate, veniturile erau plafonate indiferent cât de întreprinzător erai. Cercetarea a devenit o activitate administrativă, iar stimulentele se acordau pe criterii disciplinare sau politice. Productivitatea muncii s-a deteriorat odată cu calitatea produselor şi serviciilor. Economia este rezultatul comportamentelor individuale. “Noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc” era o maximă a timpului.

Acestea sunt principalele probleme structurale care au condus la căderea sistemului de producţie comunist. Tranziţia la economia de piaţă s-a dovedit un proces lung şi anevoios. Moștenirea industrială era imposibil de continuat în aceeași structură. Industria trebuia reconstruită şi întreprinderile industriale reformate. Multe întreprinderi industriale s-au modernizat complet sub acţionariat român (Compa – Sibiu, Elba – Timişoara, Farmec – Cluj, RAAL şi Rombat – Bistriţa etc.), dar principalii agenţi de schimbare în industria românească au fost investitorii străini (Dacia – Renault, Sidex – Arcelor, Petrom – OMV). România exportă acum mai mult decât dublu (aproape 50 miliarde euro) faţă de cei mai buni ani ai industriei socialiste. Țara are cu siguranţă acum o industrie mai avansată şi mai eficientă care este un ingredient necesar dar nu suficient pentru o economie de piață matură.

Platforma industrială a Iaşiului a atras mai puţini investitori străini, atât din cauza profilului unor industrii rămase în urmă, cât şi a poziţiei geografice. Dar au apărut multe întreprinderi industriale noi. La peste 20 de ani de la schimbarea sistemului economic în România şi mai ales de când zona a devenit frontieră estică a Uniunii Europene, investitorii industriali şi-au aşezat la Iaşi baza de producţie pentru piaţa locală, piaţa estică şi export (Delphi Packard, poate cel mai mare exportator de tehnologie de vârf). Tot mai mulţi tehnicieni şi muncitori români, mulţi reveniţi din străinătate, îşi găsesc locuri de muncă în întreprinderile industriale din Iaşi.

 

Cei nostalgici și cei care doresc să-i înteleagă pot (re)vedea filmul Imposibila Iubire (1983) de Constantin Vaeni dupa romanul “Intrusul” de Marin Preda.