Category Archiveromână

Generatia mea curajoasă

[discursul meu cu ocazia a 40 de ani de la terminarea Facultăţii de Comerţ Exterior, 31 mai 2013]

Noi, cei care aniversăm azi 40 ani de la terminarea facultăţii şi care ne-am născut în anii ’50, facem parte dintr-o generaţie curajoasă. Am trăit aproape perioade egale în cele două siteme, cu bune şi cu rele, cu siguranţă cea mai decadentă perioadă a comunismului, dar şi începuturile ezitante şi confuze ale capitalismului în România. Am văzut schimbări de regimuri sociale şi politice, de paradigme. Am experimentat transformări majore în stilul nostru de viaţă, unii dintre noi s-au aventurat pe teritorii complet noi. Dar îi mulţumim lui Dumnezeu că suntem astăzi aici. Şi ne rugăm pentru cei care nu mai sunt printre noi.

Copilăria noastră a fost relativ ferită de rigorile vremurilor vitrege. Nu am suferit noi direct, dar am plâns pentru bunicii şi părinţii noştri. Am auzit de arestări, de închisorile din Piteşti, Sighet sau Poarta Albă. Iar unii dintre noi şi-au văzut părinţii în poziţii noi, ca să construiască socialismul. Dar noi toţi am avut aproape aceeaşi copilărie, trasă la indigo. Societatea ne uniformiza, iar întâlnirea noastră pentru prima dată în 1969 aducea împreună fete şi băieţi din toată ţara, la fel de inteligenţi, educaţi, emancipaţi şi spirituali, indiferent că veneau de la ţară sau din capitală. Vă mai amintiţi cu siguranţă cine a intrat cu media 10 la admitere.

Am venit la facultate într-o perioadă de speranţă, de relativă reinstaurare a libertăţilor individuale, de oarecare încredere că lucrurile vor merge mai bine, într-o perioadă când se vorbea de deschidere şi de reforme. Când Bucureştiul parcă mai păstra un aer interbelic, cu cabaretul Mon Jardin lângă clădirea nouă, din beton şi sticlă, a facultăţii noastre. Când puteam să mai bem un pahar de vin roşu cu 3 lei pe Magheru. Şi o bere cu 50 bani.

Eram tineri şi aveam vise. Mulţi dintre noi nu au găsit exact ce căutau sau ce aşteptau. Dar ne-am bucurat că eram diferiţi de alte facultăţi. Ne atrăgeau mai mult cursurile de filozofie şi de drept comercial, decât cele de economie politică sau de merceologia produselor. Poate cea mai exuberantă prelegere a profesorului Gruenberg despre evenimentele de la Paris din mai 1968 (pe care le-a trăit pe viu) şi Jean Paul Satre, dar şi cea mai frumoasă prezentare despre filozofia lui Engels. Eram bucuroşi că mai puteam citi publicaţii şi cărţi în limbi străine, se mai aduceau încă Le Monde şi L’Humanite sau Jeune Afrique. Nu toate numerele, dar suficiente. Şi că vizitam Biblioteca Franceză. Şi că asistam la spectacole de teatru avangardiste (Regele Lear, Radu Penciulescu). Şi discotecile de renume, cu DJ meseriaşi.

[mini_slider height=”400″ width=”600″ autoplay=”false” type=”classic”]
http://negritoiu.ro/wp-content/uploads/ase401-a11.jpg
http://negritoiu.ro/wp-content/uploads/ase401-b11.jpg
http://negritoiu.ro/wp-content/uploads/ase401-c11.jpg
[/mini_slider]

 

Dar speranţele noastre într-o viaţă mai bună şi mai liberă s-au năruit repede. Îmi aduc aminte că au început cu schimbarea cursului de filozofie în materialism dialectic, cu ideologizarea învăţământului, cu controlul de partid, cu exmatricularea dacă ascultaţi BBC şi Europa Liberă, cu vizitele în China şi Coreea de Nord, cu schimbarea manualelor, cu citatele în lucrările de cercetare. Dar noi mai credeam în misiunea noastră profesională… cei care au putut şi-au găsit noi orizonturi… mulţi au rămas să înfrunte lipsurile, frigul, întunericul… şi degradarea.

Sunt sigur că toţi ne-am bucurat la revoluţie… Avem şi un erou, împuşcat în Piaţa Revoluţiei de trupele teroriste… Cine mai ştie cine şi de ce… probabil pentru că vroia să respire. Şi să trăiască. Iar noi, ceilalţi, am început o viaţă nouă. Şi am putut să ne reunim cu cei care plecaseră. Alţii au plecat numai acum pe alte tărâmuri. Am fost norocoşi că nu eram încă expiraţi. Dimpotrivă, suficient de maturi, poate prea prudenţi, încercaţi deja de viaţă. La 40 de ani poţi să o iei de la capăt. Poţi să decantezi ce merită să mai păstrezi, la ce-ţi folosea experienţa anterioară. Dar mai ales să înveţi şi altceva, să te apuci de o nouă carieră, de o afacere, de un nou proiect. Experienţele şi evoluţiile noastre au fost diferite, dar toate merită. Dar suntem fericiţi să le împărtăşim. Şi să le continuăm sau să inventăm altceva.

Suntem aici pentru că ne este drag să fim împreună. Să ne mai amintim de bune şi de rele. Să vorbim, să glumim, să ne veselim… Să avem ce povesti copiilor şi nepoţilor noştri… Cum era pe vremea noastră. Să ne urăm sănătate şi să ne revedem cu bine.

Turismul de golf în Balcani

În timp ce Mamaia își lansează imnul Viva Mamaia, care te invită la petrecere și veselie, vecinii de mai jos de Dunăre găzduiesc turneul internațional de golf Volvo World Matchplay Championship lângă Balcic, la Thracian Cliffs, care te invită la eleganță, echilibru și competiție . Diferența este cam mare între filozofia de turism pe litoral a două țări vecine și prietene.

Eu înțeleg că Mamaia se adresează, în principal, celor adolescenți și tineri (până la 25 ani?), dornici de petrecere și hărmălaie, baruri de noapte, dar și plajă și soare pe lângă nopțile pierdute, sau pentru cine poate ceva sporturi nautice, concentrați pe sezon și mai ales weekend-uri (cu ajutorul noii autostrăzi). Eventual oferta cuprinde și tinerele cupluri cu copii mici (am văzut o reclamă dedicată asistenței cu bebelușii).

Nu cunosc in detaliu piața turismului, dar mi se pare că rămân pe afară tocmai cei care își permit să cheltuie mai mult în vacanțe. Să zicem cei peste 35 – 40 de ani cu copii deja mari sau aranjați care de multe ori își fac vacanțele separat și care caută alte pachete de servicii (nu mai stau așa de mult la soare). Nu mă refer neapărat la cei care merg la mare, de voie de nevoie, pentru nămolul de Techirghiol sau tratamente Ana Aslan. Dar nici nu îi exclud.

Pachetele de turism moderne pentru această categorie includ aproape obligatoriu… golful. Toate marile destinații turistice au terenuri de golf. Golful este un sport anglo-saxon (inventat în Scoția acum sute de ani!), considerat pe drept un sport pur capitalist (la noi a fost interzis de comuniști), dar considerat pe nedrept un sport elitist. În ultimele decenii s-a întins pe continentul european ca un sport de masă. Are reguli clare, stimulează competiția cinstită și recompensează rezultatele la orice nivel de pregătire și stăpânire a jocului.

În țări ca Germania sau Austria joacă golf peste un milion și respectiv o sută de mii de oameni (multe cupluri). Cehia are aproape 100 de terenuri de golf (aproape toate construite în ultimii 20 de ani). Iar dacă ajungem în SUA, numai acolo joacă golf peste 25 milioane. Cifrele, chiar și așa aproximative, reflectă mai degrabă caracterul de masă, decât cel elitist. În Scoția jumătate din populație joacă golf. Golful a devenit și sport olimpic pentru amatori, pe lângă marile și bănoasele competiții pentru profesioniști.

Golful nu este un sport de seniori, care odată retrași din activitate să își petreacă timpul pe terenul de golf. Este un sport care se poate juca de la 10 ani la 90 de ani. De către oameni tineri, în putere, sănătoși, dar și de oameni în vârstă, chiar cu afecțiuni. Viața noastră modernă recomandă mișcare. Golful nu este numai o bună ocazie de mișcare (un teren de golf are un circuit de 5.000 – 6.000m), dar și de concentrare, abilități și talent. Este un sport pentru bărbați și femei, bătrâni și copii. Trei generații dintr-o familie pot să fie în același timp pe terenul de golf. Este un sport pe care îl poate învăța oricine. Nu am întâlnit pe nimeni care după primele lecții de golf să nu devină un împătimit.

[mini_slider height=”400″ width=”600″ autoplay=”false” type=”classic”]
http://negritoiu.ro/wp-content/uploads/kiawah-golf-111.jpg
http://negritoiu.ro/wp-content/uploads/kiawah-golf-211.jpg
http://negritoiu.ro/wp-content/uploads/kiawah-golf-311.jpg
http://negritoiu.ro/wp-content/uploads/kiawah-golf-411.jpg
[/mini_slider]

 

Golful este asociat cu un stil de viață și mai ales cu un stil de vacanțe. Am descoperit golful în urmă cu 13 ani. De atunci mi-am ajustat vacanțele să includă o locație și cu teren de golf. Am constatat că toate locurile atractive, la care mergeam și înainte, au și terenuri de golf, dar pe care eu nu le observam. Am intrat în vacanțele active (pe lângă excursii și sporturi acvatice) cu jocul de golf. Membrii familiei, colegi sau prieteni s-au molipsit. Am întâlnit mulți oameni care fac asta, din diverse domenii profesionale: un fermier din Bavaria, un șofer de autobuz din Scoția, un fost ofițer din Norvegia, pe lângă industriași, bancheri, diplomați etc.

Golful nu cred că exista acum 20 ani în Balcani. Am văzut un teren mai vechi în Atena și probabil cel mai vechi este Clubul Regal (azi Clubul Diplomatic) din București (antebelic). Tot ce-am văzut sunt terenuri nou construite, moderne, frumos aranjate cu pomi, ape și nisip. Adevărate monumente naturale construite de mâna omului. Un teren se întinde pe 80 – 100 ha, este dotat cu sisteme de irigație și drenaj, se îngrijește permanent. O investiție probabil de 3-5 milioane €.

Dacă locuiești în București, te poți gândi la golful din Balcani ca 3 cercuri concentrice de terenuri de golf. Local, Grecia și Bulgaria, apoi Turcia și Cipru, unele mai spectaculoase decât altele, care completeză oferta de turism. Antalya are cele mai multe terenuri de golf (peste 15), pline în sezon de turiști din Germania, Austria, Țările Nordice, dar și din Italia, Franța, Rusia și… România. Cipru are 4 terenuri de golf (cel mai spectaculos mi s-a părut Aphrodite Hills), apoi Creta, Rhodos, Pelopones și Halkidiki în Grecia.

Dar surpriza plăcuta este Bulgaria, cu nu mai puțin de 5 terenuri noi, moderne, spectaculoase, în zona Balcic – Kavarna (3) și Sofia (2). Cel mai spectaculos mi se pare Thracian Cliffs, dar se completează foarte bine cu Light House și BlackSee Rama. Sunt terenurile pe care joacă în principal românii sau străinii care lucrează în România. Dar și nemți, austrieci, irlandezi și englezi. De la București se fac 3 – 4 ore cu mașina, pe autostrada A2, fiind și cele mai apropiate terenuri de golf pentru noi. Pentru unii pare totuși că Santa Sofia și Pravet (50 km de Sofia) sunt chiar mai aproape.

În România nu avem un teren complet, construit și dotat cu toate facilitățile și nu se poate organiza un concurs internațional similar cu cel care se desfășoară acum în Bulgaria (Volvo). Dar sunt foarte multe inițiative, mult entuziasm și locuri chiar plăcute. Cel mai plăcut este poate Pianu de Jos din Alba cu un teren complet ca traseu (18 cupe), dar încă multe de făcut. Vin apoi terenuri de 9 cupe la Breaza (Lac de Verde) și la Cluj (facilități pentru antrenament Sun Garden Resort și Transylvania Golf) și o încercare temerară la Recaș (jud. Timiș). Și vechiul teren regal la Clubul Diplomatic din București, ciopârțit la… 6 cupe, accesibil și nediplomaților. Numai facilități de lecții și antrenament lângă București, la Zurbaua și Snagov. Aproape în fiecare an auzim de un proiect nou, poate, poate se îndură cineva să facă un teren adevărat. Un prieten proprietar de hoteluri m-a invitat la o întâlnire cu 6 primari la Eforie Nord, într-o încercare de a pune împreună 70-80 ha de teren pentru un teren de golf.

Dar cel puțin avem câteva cluburi de golf, o federație de golf și Asociatia Jucătorilor de Golf din România cu vreo 300-400 de jucători. Cât despre infrastructura de golf, mai așteptăm. Până atunci atenție, însă, industria turistică din Balcani s-a adaptat repede la cerințele moderne. Mișcare și viață sănătoasă până și în vacanță!

Ce aş fi spus la Aniversarea ASE a 100 de ani

Academia de Studii Economice a derulat recent o serie de manifestări dedicate unei frumoase aniversări: 100 de ani de la constituire. Invitaţi de marcă, de la şeful statului la absovenţi (alumni), academicieni, profesori, miniştri, înteprinzători, bancheri. Reprezentanţi ai generaţiilor de absolvenţi şi profesori strânşi să arate că ASE înseamnă ceva. Doar studenţii nu erau prezenți, probabil ceva legat de logistica de organizare.

Mesaje festiviste (la aniversări numai de bine!), amintiri, poveşti emoţionante, din seria “ce bine era când am fost tineri”, felicitări şi diplome. Revista Economistul a dedicat un număr special unui documentar complet şi mai multe pliante interne. Lăudabile iniţiative.

Am fost invitat la una dintre sesiuni, organizată de Facultatea de Relaţii Economice Internaţionale (fostă Economia Comerţului Exterior), al cărui absolvent sunt şi unde am şi predat o perioadă. Am fost invitat chiar să spun câteva cuvinte cu această ocazie. N-am mai apucat. Dar cel puţin am ascultat câteva mesaje interesante, inclusiv de la reprezentanţii unor universităţi/facultăţi străine.

Eu am fost ataşat de facultatea mea după absolvire: am fost asistent, “plata cu ora”, autor al unor capitole din cursul de tehnica comerţului exterior, doctorand (titlul de “doctor” l-am obţinut după Revoluţie), iar mai târziu (din 1994), profesor, titularul cursului “Finanţare Internaţională” pentru un deceniu. Prin introducerea acestui curs am satisfacţia că Facultatea de REI a îmbrăţişat o nouă specializare: serviciile financiar-bancare, rivalizând chiar cu facultatea de specialitate. Am cărat genţi întregi de cărţi cumpărate din Londra, New York sau Paris pentru studenţi, am folosit metode moderne de predare când încă se mai citea de la catedră, am lucrat cu studenţii la seminarii, am îndrumat zeci de lucrări de diplomă. Am încercat să fac lucrurile diferit, altfel, modern. Asistentul meu (acum profesor) a făcut chiar primul website pentru cursul nostru.

În perioada când am fost demnitar public (1991 – 1996) am încercat să angrenez ASE în programele de cercetare finanţate de Uniunea Europeană (am coordonat primele programe PHARE), să aduc în Facultatea de REI asistenţă (British Council, PHARE) pentru ajustarea programei de învăţământ cerinţelor moderne, să împărtăşim experienţă universităţilor europene (visiting lecturers) privind metodele de predare şi de lucru cu studenţii, conţinutul cursurilor, funcţionarea catedrelor etc.

S-au schimbat multe lucruri de atunci. Academia este mai aerisită, mai modernă, mai dotată. Sala de lectură este monumentală, păşeşti în ea ca într-o catedrală, unde te sfieşti chiar să şi şopteşti, dar te îndeamnă la studiu. Dotările digitale, de ultimă generaţie, îţi facilitează accesul la orice sursă de documentare. Bibliotecile te îmbie, deşi era tabletelor îţi permite să studiezi şi de la distanţă. Probabil metodele de predare s-au schimbat foarte mult. Modestele mele retroproiectoare ar fi arhaice, iar cărţile fotocopiate pe care le căram la cursuri şi la seminarii ar stârni acum râsul studenţilor.

Aş fi folosit toate aceste resurse să marchez superba ocazie aniversară cu sesiuni de dezbateri şi de analiză a unei istorii de 100 ani: ce a fost iniţial Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale, cum a fost “acaparată” şi transformată şi ce a devenit acum, la ancorarea în modernitate. Momentele de referinţă şi inspiraţie, marii profesori şi participarea lor la făurirea destinelor ţării, dar şi devierile, greşelile şi rebuturile. Profesori şi studenţi, absolvenţi şi simpatizanţi, aş fi vrut să participe la o evaluare critică a conţinutului şi la realizările învăţământului economic din ASE şi la conturarea profilului instituţiei pentru viitor. Care este locul şi rolul ASE în societatea românească de astăzi? Este ASE o instituţie a cadrelor didactice sau a studenţilor? Este un partener al dialogului social? Este o instituţie de sprijin pentru politicile publice?

După mai mult de 20 ani, România se zbate încă să-şi definească modelul de dezvoltare economică-socială. Lipsesc înţelegerea trecutului, nevoile prezentului şi direcţiile viitorului. Lipsesc în egală măsură noţiunile de bază. Un exemplu este manualul şcolar sau universitar (textbook); societatea pierde timp preţios în discuţii contradictorii despre aceste noţiuni. Dezbaterea publică ar trebui să se concentreze pe opţiunile politice ale unui model sau altul, nu asupra învăţării a ceea ce îţi lipseşte din şcoală. Mi-ar plăcea ca ASE să umple acest gol, să se asigure că absolvenţii pleacă cu noţiuni solide de specialitate aplicabile (ca din programul DOFIN – Doctoral School of Finance and Banking) şi să participe, instituţional, la formularea direcţiilor de dezvoltare ale României. Academia poate să elaboreze propria viziune strategică asupra dezvoltării României, dar una credibilă, modernă, motivată, solidă şi, nu în ultimul rând, academică, de referinţă.

Teme majore ale vieţii contemporane nu sunt abordate ştiinţific: criza financiară şi recesiunea economică, rolul instituţiilor financiare, competitivitatea României, dezvoltarea durabilă, convergenţa economiilor UE, adoptarea Euro, viitorul instituţiilor europene etc. Abordarea nu prin câteva opinii remarcabile ale unor profesori (inclusiv cei cu importante poziţii publice), ci în dezbateri în cadrul catedrelor şi ale sesiunilor ştiinţifice cu opinii de autor, care se decantează în poziţia universităţii (vedeţi Chicago University pe macroeconomie).

Aş vrea ca ASE să aibă o revistă proprie, de ţinută (un fel de Harvard Business Review local) în care să publicăm lucrări de cercetare, deopotrivă studenţi, profesori, absolvenţi, simpatizanţi. Am decantat idei, opinii, argumente, teorii. Dincolo de o şcoală de învăţământ, ASE ar putea să fie o şcoală de economişti (cum este şcoala BNR), care să impună direcţia şi viziunea cercetării şi doctrinelor economice româneşti (echivalentul Academiei Române). Doar dezvoltarea modernă se bazează pe clustere de învăţământ-cercetare-producţie (modelul Porter diamond) în cea mai puternică regiune a ţării.

Mi-aş dori ca Academia să-şi propună să devină una dintre cele mai râvnite universităţi economice. Românii care pleacă la studii în străinătate ţintesc top 100 în lume. De ce nu ar putea şi ASE să fie printre primele 100 de universităţi din lume? Sunt numai câteva dintre ideile pe care aş fi vrut să le spun colegilor şi studenţilor la Aniversarea a 100 de ani. În rest, toţi suntem suntem mândri că am absolvit ASE. Atunci nici nu prea aveam de ales.

 

The Mount Washington Resort at Bretton Woods, New Hampshire, USA, site of the 1944 conference that set a new financial order.

La unii e mai criză decât la alţii

Criza financiară declanşată în 2008, care a aruncat Europa în cea mai serioasă recesiune postbelică, a pus în evidenţă slăbiciunile de fond ale economiilor naţionale, unele ţări suferind “corecţii” semnificative. Primul val de corecţii (2008 – 2010) a generat o scădere a producţiilor naţionale (PIB) de până la 10% în Ţările Baltice, România, Ungaria, Ukraina etc. Al doilea val (2010 – 2013) a declanşat explozia datoriilor publice în Grecia, Italia, Spania, Portugalia (grupul PIGS) şi criza sistemelor bancare supradimensionate cu depozite şi credite străine în Cipru, după Islanda şi Irlanda.

Anterior crizei, ţările erau evaluate la nivelul performanţei standard a blocului economic din care fac parte (în cazul celor de mai sus, UE). Identificarea lor cu blocul economic era de natură să atenueze/ascundă vulnerabilităţile individuale. Sub presiunea crizei, pieţele financiare au început să diferenţeze performanţa individuală a ţărilor, sub forma unei plaje largi a costurilor de finanţare cuprinsă între 1% – 10% (între Grecia şi Germania chiar mai mult). Din perspectiva costurilor de finanţare au apărut regrupări de “ţări nord/sud” sau “ţări periferice” (vezi mai sus şi PIGS). Ce diferenţiază aceste ţări?

Ţările europene s-au dezvoltat istoric pe baza unor tradiţii economice, valori socio-culturale şi instituţii proprii, diferite de la o ţară la alta, dar în cadrul unor politici economice relativ apropiate, izvorâte din teoriile dominante ale dezvoltării, de la Adam Smith (1776) la Keynes şi instituţiile de la Bretton Woods (1944). Evaluarea economiilor naţionale se face azi prin prisma “consensului de la Washington” (filozofia FMI), cu accent pe stabilitatea macroeconomică (echilibru intern şi extern), liberalizarea pieţelor şi privatizarea.

Principalele componente ale stabilizării macroeconomice sunt echilibrul între veniturile şi cheltuielile publice (deficitul bugetar recomandat în UE până la 3%) şi echilibrul sectorului extern, între intrările şi ieşirile de bunuri şi servicii (deficitul de cont curent recomandat convenţional de 3% – 5%) care reflectă starea de funcţionare a economiei. Menţinerea acestor echilibre pe termen lung, alături de niveluri acceptabile de creştere a preţurilor (inflaţie 2% – 3%) şi de ocupare a forţei de muncă (şomaj 5% – 6%) conferă economiei o bază de creştere sustenabilă,  durabilă.

La unii e mai criză decât la altii nu pentru că nu sunt diligenţi în eforturi sau pentru că nu au capacitate de creaţie, ci pentru că nu au urmat disciplina financiară a “consensului de la Washington” care conferă economiilor caracterul de sustenabilitate. Prin deviere masivă de la politicile standard, o serie de economii au devenit nesustenabile, cu deficite fiscale majore şi datorii publice de peste 200% din PIB (Grecia, Italia), cu dezechilibre externe şi economii monetare exagerate (Cipru are active financiare de 8 ori mai mari decât economia reală), cu cheltuieli publice (programe de asistenţă socială) cu mult peste posibilităţile lor. Poate că “sudul” sau “periferia” muncesc la fel de mult ca “nordul” sau “centrul”, dar conform pieţelor financiare, mai ineficient (şi se pare că le trebuie un deceniu pentru corectarea dezechilibrelor).

În perioada anterioară crizei, bugetele publice în mai multe ţări au atins deficite de 8% – 12% (Irlanda, România, Italia, Spania etc.), iar conturile curente au ajuns la deficite de 15% – 20% (România, Ungaria, Ţările Baltice). Efectele s-au văzut imediat cum a început criza: producţia a scăzut şi şomajul a crescut. Ca să revii din aceste dezechilibre la niveluri acceptabile, după ce a dat peste tine o criză financiară mondială, ai nevoie de “măsuri de austeritate”. Aşa cum ştim, dezbaterea publică pe marginea (ne)aplicării acestor măsuri este controversată şi a declanşat şi crize politice (Grecia, Italia) aduncând unele ţări în impas.

Unii sunt de parere că nivelul deficitelor şi al datoriei publice nu e corelat cu sărăcia sau bogăţia. Spre exemplu, România a avut în mod constant deficite relativ mici şi datorie publică scăzută, dar nu din cauză că este bogată. Sunt ţări bogate care au datorii publice uriaşe şi deficite bugetare mari (a se vedea Franţa şi Germania în urmă cu câţiva ani şi SUA acum). Eu sunt de părere că nu mulţi îşi permit să ignore “consensul de la Washington” şi că o faci pe pielea ta. Dacă eşti o economie puternică, cu o producţie naţională şi bază de impozitare mare, ai venituri bugetare suficiente să-ţi acopere cheltuielile publice, inclusiv programele sociale. Dacă eşti o economie mai mică şi/sau mai slabă, ai venituri mai mici decât cheltuielile publice şi înregistreazi deficite bugetare mari,  pe care trebuie să le acoperi prin datorie publică (limitată în UE la 60% din PIB).

Cu alte cuvinte, dacă te finanțează piețele internaționale și nu ai nevoie de ajutorul FMI, poţi să faci ce vrei. Dacă ai nevoie de ajutor, pentru că nu gasești fiananțare corespunzătoare pentru deficitele tale, urmezi lecţia învăţată la şcoală. Dacă eşti o ţară care are nevoie să atraga investiţii străine şi capital, echilibrul balanţei de plăţi externe exprimă o eonomie competitivă şi atractivă. Deficitul mare al balanţei de plăţi declanşează asistenţă FMI şi impune politici economice “ortodoxe” de corecţii şi restructurare pentru refacerea “sustenabilităţii”. Reformele impuse de FMI/UE urmaresc creşterea competitivităţii economiei reale.

De remarcat că dezvoltarea durabilă, bazată pe echilibre fiscale şi stabilitate financiară, părea că este o componentă naturală a economiilor occidentale. Se mai făceau corecţii pe ici-colo, în funcţie de ciclurile economice, şi rar unele ţări dezvoltate chiar au făcut obiectul programelor de asistenţă FMI pentru restructurare majoră (în Anglia efectuată de Margaret Thatcher cu un curaj şi hotărâre rar întâlnite în mediul politic). Dar, în general, lumea vestică a fost destul de relaxată crezând că lecţia trebuia predată numai ţărilor în dezvoltare, emergente. Criza financiară a ridicat însă voalul de uniformitate a țărilor Euro, care erau evaluate de piețele financiare ca grup și se finanțau în condiții apropiate, punând acum accent pe performanța individuală și sustenabilitatea economiilor naționale. Iar diferentele sunt enorme. A fi numai membru UE nu mai este suficient. Trebuie sa te și comporti ca un membru.

România a trebuit să înveţe această lecţie în perioada de tranziţie de la o economie centralizată la o economie de piaţă. Astăzi, cu o economie de piaţă funcţională, trebuie numai să aplice lecţia. Se pare, însă, că a venit rândul întregii Europe să (re)înveţe “consensul de la Washington”. Eu sunt optimist că se va întâmpla şi că vom avea o Uniune Europeană mai rezistentă la crize financiare și economii naționale mai puternice.

Sfârşitul Paradisurilor Fiscale în UE?

Lecţia oferită Ciprului de Uniunea Europeană în programul de asistenţă financiară (bail-out), combinat cu eforturi proprii (bail-in) şi restructurarea depozitelor din bilanţul băncilor cipriote care depăşesc 100.000 € (în marea majoritate deţinute de străini) este o lovitură dură dată paradisurilor fiscale. Această poziţie nu este nouă.

Avertismente au fost transmise anterior de liderii politici de dreapta (Angela Merkel), dar şi de stânga (Francois Holland). Se pare că guvernele europene (şi nu numai, dacă ne aducem aminte de presiunea SUA pe băncile din Elveţia) sunt la unison în a interpreta “optimizarea fiscală” oferită de paradisurile fiscale ca fiind pur şi simplu “evaziune fiscală”. Presiunea pe veniturile din impozite, în condiţiile scăderii producţiei şi bazei de impozitare în recesiune, nu mai permite tratarea cu largheţe a ingineriilor financiare şi bătălia se pare că este totală.

Oficialii UE şi ai ţărilor membre (Germania) au declarat că pachetul de restructurare convenit cu Cipru este unic şi special. Pentru a linişti pieţele că nu urmează exemplul şi alte ţări cu măsuri similare. Adică să ceară şi contribuţia sectorului privat la costul restructurării (bail-in), destul de atipic pentru programele publice de evitare a riscurilor sistemice (too big to fail). Cazul unic derivă, înţeleg, din statutul special al pieţei cipriote de “paradis fiscal” (activele bancare depăşesc de aproape 8 ori economia reală). Mesajul a fost rapid recepţionat: Luxemburgul (o piaţă financiară de dimensiuni comparabile, dar considerată mai solidă) a anunţat că renunţă la secretul bancar, ceea ce ar pune capăt paradisului fiscal.

Ce zic ciprioţii? De la lozinci emoţionale (Ciprul nu e de vânzare!) până la cererea de retragere din UE (Episcopul ortodox al Ciprului), aproape la unison resimt sfârşitul unei epoci, a unui sistem lejer de a trăi bine, valorificând o poziţie geografică, poate şi istorică, dar cu siguranţă un sistem de “acomodare” superficială a intereselor financiare ale magnaţilor.

Am fost surprins de poziţia unui înalt (fost) demnitar din lumea greco-ortodoxă (şi mediteraneană!), dar în continuare o personalitate internaţională a lumii social-democrate: Andreas Papandreou invitat la Congresul PSD la Bucureşti. Discursul lui Papandreou, fost lider PASOK în Grecia şi Prim-ministru când au început conştientizarea dezastrului financiar în Grecia şi primele masuri de austeritate, poate fi o lecţie de economie socială pentru orice guvern. Transparenţă, competitivitate, şanse egale, incluziunea socială, infrastructură şi educaţie, adâncirea democraţiei, combaterea naţionalismului, investiţii şi dezvoltare, locuri de muncă şi nu austeritate. Dar şi disciplină fiscală.

PSD Congres

Andreas Papandreou, care este Preşedinte interimar al Mişcării Socialiste Internaţionale, propovăduieşte nu numai schimbarea raportului de forţe în favoarea stângii (change in balance of power), dar pur şi simplu lichidarea paradisurilor fiscale. El estimează că “30% din averea bogaţilor lumii sunt ascunse (unaccountable)” şi nu se impozitează. Ce zic vecinii şi aliaţii ciprioţi auzind asta de la un grec sadea cu (re)nume internaţional? Mi se pare că e mai uşor să dai lecţii decât să faci lucrurile să se întâmple când eşti la putere. Mi-l amintesc pe Papandreou un democrat, cerând referendum pentru aprobarea măsurilor de austeritate în Grecia (sic!), dar a făcut prea puţin pentru corectarea sistemului de colectare a impozitelor în Grecia.

P.S. În Programul PSD prezentat la Congres (“România Puternică şi Corectă” în 9 puncte – priorităţi) a existat o singură menţiune despre fiscalitate (la pct. 1, “Ieşim din criză”): “Război împotriva evaziunii, pentru întărirea financiară a statului şi a serviciilor publice”. Puteau să ia mai multe din discursul lui Papandreou!

Iaşiul în Modernitate

Iaşiul îşi omagiază eroii şi trăieşte din trecut”, îmi declara recent un înalt oficial local. “Iaşiul trebuie să trăiască în prezent şi să-şi contruiască viitorul, care este unul al dezvoltării economice, al atragerii investitorilor, al parcurilor tehnologice şi al locurilor de muncă, al bunăstării locuitorilor săi.” Este Iaşiul arhaic şi abătut, aşa cum părea în anii ’90, pierdut în meandrele economiei capitaliste? Acum, categoric NU!

N-am mai fost la Iaşi din 2010. Am avut o surpriză de proporţii zilele trecute când am revăzut oraşul. Evident că ştiu multe din cărţi, din vizitele anterioare, din poveşti de la colegi (eminenţi IT-işti), prieteni şi familie (fiul meu a lucrat la Microsoft în Seattle cu mulţi tineri din Iaşi, de care profesorii lor trebuie să fie mândri). Oraşul este un centru cultural, religios, universitar, chiar şi… politic (a dat mulţi miniştri în ultimele guverne). Citesc scriitori ieşeni (Dan Lungu) şi ne încântă tinerele talente în mass-media (radio, TV etc.) la nivel naţional.

Dar Iaşiul, centru economic? Multă lume deplânge faimoasa platformă industrială a oraşului, iar un minstru PNL, ales al Iaşiului, lansează “reindustrializarea României” probabil impresionat de soarta industriei socialiste. A fost industrie sau fabrici de locuri de muncă subvenţionate masiv de stat? Probabil o discuţie pe fond cu altă ocazie.

Mi s-a părut că industria ieşeană renaşte în termeni moderni, nu arhaici, în termeni calitativi, nu cantitativi, în termeni de eficienţă şi productivitate, nu numai locuri de muncă. Tehnologii de vârf domină industria ieşeană şi sunt campioni la export (cred că exporturile sunt mai mari decât pe vremea “platformei industriale”). Firme americane şi europene şi-au stabilit centru zonal (Hub-ul) la Iaşi, inclusiv cu schimbare de “ecartament” pentru Rusia şi Ukraina. O serie de antreprenori români, tineri sau mai în vârstă, au realizări de referinţă în diverse sectoare (sănătate, industria alimentară etc.).

Și nu numai industria creşte. Serviciile, de asemenea. Infrastructura oraşului este în mare măsură refăcută şi modernizată. Căi noi de acces şi fluidizare a traficului. Utilităţile îmbunătăţite (una dintre cele mai puterice companii de alimentare cu apă). Locuri noi de agrement. Hoteluri noi. Și restaurantele cu tradiţie culinară locală (tochitură, sarmale, papanaşi, plăcintă poale’n brâu şi multe altele).

Mult aşteptatul aeroport, modernizat şi mărit, se pare că este în linie dreaptă. Ieşenii şi locuitorii Moldovei (de sus) au rude în Europa pe care vor să le viziteze mai des. Prima cursă la Roma a fost vândută cu mult înainte, iar la zborul de Londra nu se mai găsesc bilete! Legătură directă cu Europa.

Oraşul este mai viu, mai colorat, mai frumos. Oamenii mai relaxaţi, mai moderni, mai mândri de oraşul lor. Noua stradă pietonală pune în valoare mai bine monumentele istorice şi religioase (inclusiv Mitropolia), cu clădirile adminstrative (Palatul Roznovanu este sediul Primăriei) şi cu “monumentele” moderne.

“Avem realizări cu care nu suntem obişnuiţi”, spune un coleg ieşean. “Palatul Culturii consolidat şi renovat 95%, cum nu a fost de decenii, Filarmonica Moldova reconstruită pe jumătate, Teatrul Naţional refăcut integral (o bijuterie!), Biserica Trei Ierarhi a scăpat de schele după 20 ani şi arată impresionant, au început concertele în aer liber ale Operei Naţionale, stagiuni cu piese de teatru noi, săli de teatru pline până la refuz, străzile de promenadă cu tentă veche prind contur şi creează o atmosferă boemă, aşa cum şi este acest oraş…”

Am fost impresionat de combinaţia arhitectonică şi comercială realizată pe esplanada Palatului Culturii – Mall-ul Palas, teatrul de vară, locuri de promenadă şi joacă, spaţii comerciale, clădiri de birouri, restaurante și chiar străzi – într-o armonie perfectă. Reconfortant peisaj a două lumi minunate – una veche, strălucitoare, cu cea nouă, modernă şi funcţională. Iaşiul a trecut testul de modernitate. Nu ştii dacă aici eşti la Iaşi sau la Lyon (comparaţia îmi aparţine, deşi unii ar putea s-o considere exagerată).

Poate şi mai important, în Iaşi domneşte un spirit nou, optimist, de “yes, we can”, un spirit de realizatori şi învingători. Administraţie locală viguroasă şi dinamică, oameni de cultură şi educaţie care au ieşit la lumină, întreprinzători cu imaginaţie şi curaj, ingineri, tehnicieni şi muncitori mai încrezători în locurile natale, tineri, studenţi şi elevi moderni şi emancipaţi. Mă simt parte din acest spirit şi mă bucur că am avut această experienţă. Vă recomand să o împărtăşiţi!

De ce România nu e Cipru și nici Grecia

România a parcurs 20 ani de reforme, incomplete sau improvizate, dar progresul este vizibil şi produce efecte. Autorităţile române au fost asistate în tranziţia la economia de piaţă de FMI (acordurile cu FMI au acoperit 15 din cei 23 ani de “capitalism”), Banca Mondială şi Uniunea Europeană, unde s-a concentrat poate cea mai avansată expertiză în materie.

Perioada de preaderare la Uniunea Europeană a fost un adevărat program de ajustare structurală (de exemplu, privatizarea distribuţiei de gaze şi electricitate, monopolului petrolier, telefoniei fixe etc.) și reforme (liberalizarea preţurilor şi a comerţului exterior etc.), transformând economia României într-un termen relativ scurt, dintr-o economie centralizată, de comandă, într-o economie de piaţă funcţională, preponderent privată şi complet deschisă. Investiţiile străine directe au dinamizat economia României (52% din producţia sectorului privat), mai ales în sectoarele de telecomunicaţii, autoturisme şi componente auto, produse lactate, băuturi nealcoolice, dar şi industria financiară, comerţul cu amănuntul etc. care generează şi majoritatea exporturilor României de peste €50 mld.

Economia României are toate ingredientele să intre într-o fază de dezvoltare sustenabilă dacă se continuă reformele economice şi sociale, ajustarea structurală şi reforma administraţiei publice. Multe lucruri s-au făcut, mai sunt de adăugat puţine, dar esenţiale. Avem o economie complexă, deşi mică (€131 mld. PIB), plurisectorială cu producţie industrială, agricultură şi servicii. Operatorii economici din România sunt competitivi local şi internaţional prin forţe proprii, verificate de piaţă, nu prin subvenţii, poziţii de monopol sau alte avantaje. Asta face producţia din România sustenabilă şi regulile jocului (mediul de afaceri) mai productive.

Sistemul bancar din România este unul… localizat, dar operat preponderent de bănci cu experienţă, competitive şi în alte pieţe care oferă servicii moderne. Băncile primesc depozite şi economii locale, nu străine, sau îşi finanţează activele locale din economisiri externe, dar pe cont propriu. Țările de origine ale băncilor din România au dovedit că au forţă economică să-şi protejeze sau să-şi salveze băncile în condiţii de criză şi să protejeze astfel depunătorii români. Activele bancare din România reprezintă numai 62% din PIB, datoria publică 35% (trim. III 2012), iar datoria externă 74% din PIB. România se bucură de un rating pe piețele financiare de “investment grade” și se finanțează la costuri cu mult sub Grecia sau Cipru (relativ la situațiile lor prezente de “default”/faliment) sau chiar țări dezvoltate ca Italia și Spania. România a reușit să-și ajusteze dezechilibrele financiare prin forțe proprii, cu sprijinul FMI și UE, înainte de a se declanșa criza în Grecia şi Cipru.

Economiile Ciprului şi Greciei sunt mai mult monosectoriale (preponderent servicii turistice, navale şi… financiare) şi mai mult închise decât deschise. Sectorul bancar în colaps este unul cu capital naţional(!), cu alte sectoare importante încă de stat (nu am văzut privatizări în ultimii 10-20 ani), puţin competitive (dominate de monopoluri, publice sau private), puţin sau deloc transparente, puţin reformate şi chiar dezechilibrate.

Ciprul are un produs intern brut de €18 mld. din două servicii (paradis fiscal şi turism) care nu sunt sustenabile. În acelaşi timp are depozite (străine evident) de €127 mld., reprezentând peste 700% din PIB adică o economie monetară fără nicio legătură cu economia reală. Depozitele sunt volatile pentru că sunt numai înregistrate în Cipru, dar folosite altundeva. Deci este nu numai o economie nesustenabilă, dar şi o economie “neconvenţională”, atipică pentru înţelegerea şi politicilor vest-europene care condamnă (cel puţin în spirit ocazional şi în acţiune) paradisurile fiscale asociate cu evaziunea fiscală.

Nu este de mirare că “salvatorii” europeni nu sprijină acest tip de economie, ba dimpotrivă. “Normalizarea” economiei Ciprului, care să producă venituri sustenabile, necesare unui echilibru fiscal şi stabilităţii financiare este o sarcină imposibilă. În lipsă de soluţii economice, donatorii au cerut în schimbul asistenţei de salvare, acţiuni hotărâte de “restructurare” a instituţiilor financiare gigantice şi “curăţarea economiei de către Guvern” (bail-in). Aici nu este vorba de o criză bancară, ci de eşecul unui sistem economic piramidal şi oportunist care se prăbuşeşte la prima adiere mai serioasă a vântului.

Grecia, în afară de economia închisă şi monopolistă, excelează printr-o lipsă aproape totală de producţie industrială şi o datorie publică excesivă (peste 150% din PIB, trim. III 2012), care subvenţionează de fapt un nivel de ţări nesustenabil. Capacitatea acestor state de a-şi rezolva propriile probleme şi a-şi salva propriile instituţii financiare s-a dovedit insuficientă, tocmai pentru că sistemul lor economic produce puţin, consumă mult şi este nesustenabil.

România se promovează în exterior pentru atragerea de investitori străini pentru că beneficiază de forţă de muncă relativ ieftină şi calificată, mai ales pentru producţia industrială. Românii sunt educaţi, sclipitori şi muncitori. Poate că acesta este principalul avantaj al României: cetăţenii ei muncesc! Când ai un popor care munceşte, învaţă (engleza în acelaşi timp cu româna!), se sacrifică (cum au reuşit să evite dezastrul în 2010 – 2011), îşi ştie măsura, aleargă după locuri de muncă în Europa (inclusiv Cipru şi Grecia), eşti salvat natural. Casnicele cipriote au în casă 2-3 femei (eventual românce) să le facă diferite treburi. Le plătesc pe ele şi tot mai au bani. De unde? Românii muncesc mult (poate chiar bine) şi trăiesc modest. Ce-i drept, ar putea să trăiască şi mai bine dacă ar avea o administraţie care să poată transforma resursele de care dispune în bunăstare pentru cetăţenii ei.

Bunăstarea socială în România este cu mult sub posibilităţile ţării, spre deosebire de bunăstarea socială în Cipru şi Grecia, unde este cu mult peste posibilităţile ţărilor. România are lucruri neterminate, poate nu ştie să-şi gestioneze bine resursele, poate are o productivitate scăzută, dar sunt lucruri care se pot îmbunătăţi. Nu sunt lucruri fundamentale care trebuie croite din nou sau luate de la capăt, ca în celelalte două ţări. Noi nu trebuie să reproiectăm modelul nostru economic, noi trebuie numai să-l completăm, să-l turăm la aceeaşi viteza. Mi-e teamă că celelalte două ţări, surori ortodoxe, trebuie să-şi reproiecteze modelul de bunăstare şi nu vor reuşi numai prin forţe proprii.

România este mai deschisă şi cooperantă cu partenerii internaţionali, are multe de învăţat şi de “transferat” din economiile şi democraţiile mai avansate. Miracolul occidentalizării României din secolul XIX poate fi repetat printr-un miracol al modernizării rapide a ţării în secolul XXI. Și România poate! Am îndoieli că vecinii noştri balcanici mai pot. Sunt prea mândri de civilizaţia lor veche!

Modernizarea Romaniei, Fundatia Un Viitor Pentru Romania