Tag Archive banci

Lecţii de învăţat din Criza Financiară

La Mulți Ani! Să ne felicităm că am supraviețuit prima recesiune și criză financiară din istoria României capitaliste. Cu chiu, cu vai, bumbăciți, dar suntem aici, acum. În cadrul monumental al sălii “Mitiță Constantinescu” din BNR, colectivul inimos de la Oxygen Events a organizat recent o dezbatere pe tema “Lecții învățate în 5 ani de Criză”.  Care sunt lecțiile Crizei(*) și ce putea fi prevenit sau evitat în baza experienței din recesiunile anterioare?

Pe parcursul Crizei Financiare din 2007 – 2009, SUA a valorificat din plin experiența dobândită din Marea Depresiune Economică din 1929 – 1930. Istoric vorbind, se consideră că Banca Centrală a SUA (US Federal Reserve sau “Fed” pe scurt) nu a avut o politică monetară potrivită în timpul Marii Depresiuni. Atunci, Fed a redus creditul și masa monetară exact când era mai mare nevoie de ele. Americanii au învățat multe de atunci și asta s-a văzut în Criza Financiară recentă când au aplicat politici monetare stimulative și au scăzut dobânzile. Această susținere a lichidității în economie se numește “quantitative easing”, dar pe limbajul tuturor înseamnă “bani noi cu nemiluita la dispoziția celor care puteau să-i folosească pentru activități economice și crearea de locuri de muncă”.

Spre deosebire de SUA, Europa în timpul Marii Depresiuni Economice din 1929 – 1930 nu s-a confruntat cu o situație așa de dramatică și nu a învățat că măsurile fiscale de austeritate nu duc la o ieșire “cu cămașa curată” din recesine. Ce-și amintește Europa din acea perioadă este hiperinflația din Gemania care a contribuit la instaurarea fascismului și așa se explică poate de ce FMI a recomandat scăderea masivă a cheltuielilor publice și reducerea deficitelor bugetare. În plus, stiuația unor țări Euro cu situație mai dificilă – Grecia, Irlanda, Italia, Spania, Portugalia și Cipru, unde în mod legitim trebuiau impuse policiti de reducere a deficitului bugetar, au pus o presiune suplimentară pe autoritățile fiscale și monetare europene și au întârziat deciziile politice. Numai către sfârșit Banca Centrală Europeană a aplicat politici monetare stimulative la nivelul zonei Euro prin scăderea drastică a dobânzii de refinanțare și injecție de lichiditate suplimentară în piața monetară.

România, confruntată pentru prima dată cu o criză financiară într-o economie deschisă, a adoptat o combinație de politici fiscale de austeritate (reducerea drastică a cheltuielilor publice și creșterea impozitelor – TVA de la 19% la 24%) și politici monetare restrictive (un deficit de lichiditate în piața interbancară de peste 10% în 2008 – 2009 și creșterea dobânzilor de refinanțare). Din păcate, aceste măsuri reprezintă cele mai nefericite opțiuni din setul aplicat în SUA și zona Euro. Efectul a fost menținerea  cursului pentru o perioadă relativ scurtă, urmată de o depreciere inevitabilă, scăderea PIB cu aproape 10% și pierderea a un milion de locuri de muncă. Măsurile de austeritate și-au atins obiectivul într-adevăr, dar numai cu acest preț. Deficitul bugetar a fost redus masiv de la 9% la 2% – 3% azi ca și deficitul de cont curent de la aproape 14% la sub 2% azi. Concomitent însă, creditul în economie s-a restrâns și consumul a scăzut.

Din conferința de la BNR am identificat 5 lecții care pot fi (și sper să fie) învățate de urmașii noștri:

1. Teoria economică, așa cum o învățăm la școală, a eșuat în prevenirea crizelor. Macroeconomia ca disciplină a apărut după Depresiunea din 1929 – 1930 cu scopul de a explica și preveni recesiunile. De-a lungul timpul s-au dezvoltat o serie de modele financiare care stau la baza cercetării economice si care au fost puse la îndoială în urma Crizei Financiare. Economia este un sistem adaptiv complex în care un rol important îl au structurile de tip rețea în care indivizii sunt implicați. De aici și noile modele macroeconomice care reflectă acest aspect și permit să se prevadă oarecum tranzițiile de fază majore ale economiei. Prof. Silviu Cerna abordează “Criza şi teoria economică” într-o lucrare remarcabilă publicată în revista Academica (nr. 7 – 8, iulie – august 2013) şi sugerează că este nerealist să se încerce explicarea proceselor macroeconomice pe baza comportamentelor individuale şi că este şi mai puţin justificat să se considere că economia în întregul său se comportă “raţional” sau “iraţional” ca şi cum ar fi un individ. Philippe Herlin, în lucrarea “Repenser l’economie” (www.edition-enrolles.com) pune la îndoială chiar premisele și instrumentele de analiză a modelelor financiare etc.

2. Politica monetară a Băncilor Centrale în lume este în convergență. În general, toate Băncile Centrale urmăresc stabilitatea prețurilor (inflația) și stabilitatea financiară (a sistemului bancar). Spre deosebire de Europa, SUA are ca obiectiv și gradul de angajare (șomajul). În anii Crizei recente am văzut că, în ciuda măsurilor de austeritate în țările Euro, Banca Centrală Europeană s-a apropiat în abordarea recesiunii cu politici monetare similare sau apropiate de Fed, adică scăderea dobânzilor și sporirea lichidității în piață. Chiar și Băncile Centrale din zona non-Euro se pliază în ultimul timp pe aceleași obiective, așa cum a făcut și BNR, dar numai în ultimul an. Totodată, stabilitatea financiară este aproape imposibil de mențiut în lipsa unei cooperări între băncile centrale din diferite țări europene. Pentru consolidarea și centralizarea măsurilor de supraveghere, Uniunea Europeană a constituit Uniunea Bancară pentru țările Euro și unele non-Euro. România a optat pentru Uniune.

3. S-a dovedit încă o dată că e nevoie de politici monetare și fiscale puternic anti-ciclice. Creșterea exuberantă din România în perioada 2004 – 2008 a fost susținută de consumul public și privat, pe fondul perspectivei de aderare la Uniunea Europeană și a liberalizării contului curent al balanței de plăți externe. Creșterea a fost stimulată și de politicile fiscale și monetare flexibile cum ar fi reducerea drastică a impozitelor, aprecierea susținută a monedei naționale și stimularea, pe cale de consecință, a importurilor de bunuri de consum.

Consecința accesului nelimitat la credite în valută și finanțarea dezvoltărilor imobiliare cu norme de creditare extrem de flexibile au dus la creșterea nesănătoasă a creditului, iar în perioada 2004 – 2008 nu s-a luat nici o măsură de temperare. Mai mult, pe fondul unui sentiment politic favorabil, a fost redus impozitul la cota globală de 16%. Nu se practică reducerea impozitului în perioade de boom! Este o măsură pro-ciclică, nu anti-ciclică!

Ca urmare a declanșării Crizei Financiare, BNR a introdus restricții la creditarea în valută. Efectele asupra României au fost ieșirile masive de capital și restrângerea finanțării externe, coroborat cu intrări de capital mai mici (sub forma investițiilor străine directe și a remiterilor muncitorilor români din străinătate). Autoritățile române au schimbat politicile monetare și fiscale flexibile, în perioada de creștere, în restrictive în perioadă de criză și recesiune, adică din nou pro-ciclice! BNR în Criza Financiară a adoptat aceleași măsuri cu care a eșuat Fed-ul în SUA în Marea Depresiune din 1929 – 1930.

Lecția este că trebuie aplicate politici anti-ciclice, adică restrictive în perioada de creștere nesustenabilă și flexibile, stimulative, în perioada de recesiune. Deci, cu toții, în cor: pe timp de boom creștem dobânzile, pe timp de recesiune scădem dobânzile”.

4. Politici de dezvoltare și creștere economică prin economii private externe nu merg în România (încă?). Asta se referă la felul în care eu și alții ne-am cumpărat case pe credit dat de o bancă, credit care are la bază economisirile fermierilor din Danemarca, Norvegia etc. Accesul la astfel de credite în valută a dus la creșterea excesivă a consumului și a valorilor activelor imobiliare. Este una când valoarea apartamentului meu crește de la 100.000 Euro la 200.000 Euro pentru că România a devenit un centru puternic de tehnologie și manufactură și atrage capital și talent care cresc veniturile, competiția și prețurile. Este alta când valoarea crește doar că ne putem toți împrumuta ușor și putem să oferim mai mult pentru un apartament. Nu susțin că România nu a crescut deloc ca valoare adăugată în economie, dar o mare parte a consumului era pe credit.

Autoritățile au pierdut din vedere factorii interni care susțin o creștere sănătoasă: continuarea reformelor și ajustării structurale, creșterea productivității, stimularea economisirilor interne și investițiilor, dezvoltarea întreprinderilor mici și mijlocii. Un Raport al Băncii Mondiale detaliat (A Country Economic Memorandum, May 28, 2013, Report No.74635-RO) arată cum criza financiară din 2008 ”a scos la iveală slăbiciunile fundamentale ale economiei și politicilor în România” și face o serie de recomandări pentru punerea în valoare a avantajelor competitive ale țării, mai ales în sectoarele-cheie precum sectorul energetic, infrastructura și agricultura.

5. Rolul băncilor comerciale și politicile de creditare nu s­-a modificat aproape deloc. Puține bănci comerciale sau de investiții au intrat în restructurare pe considerentul că sunt prea mari, prea complexe și prea volatile și că pun în pericol stabilitatea financiară (too big to fail). În SUA, soluția a fost fuziunea sau absorbția băncilor de invesții de către băncile comerciale (vedeți Merrill Lynch preluată de Bank of America), astfel cei mari au devenit și mai mari! Legislația pre-criză de separare a băncilor de investiții de băncile comerciale (Glass Steagall Act) nu a fost reinstalată, iar practica și atitudinea băncilor față de clienți se pare că nu s-au schimbat prea mult.

În Europa, câteva state (Anglia, Olanda) au trecut la restructurarea sau preluarea unor bănci comerciale, dar în rest nu s-a întâmplat mai nimic, nici măcar în țările cele mai afectate de recesiune! Noutățile în materie de supraveghere bancară – Basel 3 sau Uniunea Bancară la nivelul țărilor Euro – sunt mai degrabă de natură pro-cliclică, introducând restricții și limitări suplimentare într-o piață în care se reduc activele bancare pe cale naturală.

În România, unde unele bănci au suferit ca urmare a efectului de contagiune (mai ales de la băncile mamă), dar și datorită unui procent mare de credite neperformante (20%), și-au restrâns portofoliile și au devenit mai prudente, dar sunt într-o stare bună de capitalizare și solvabilitate. Cu excepția câtorva bănci mici, cu apetit de ducă, sistemul bancar este solid și continuă creditarea într-un ritm mult mai scăzut. Măsuri suplimentare de supraveghere descurajează creditarea în valută și au înăsprit condițiile generale de creditare.

Plus ça change, plus c’est la même chose!

(*) În România, declinul economic cel mai spectaculos a fost în 2009 (-6,6%) și 2010 (-1,1%), apoi o ușoară creștere în anii următori, culminând cu cel mai bun an 2013 (3,5%). Pare că nu am ieșit complet din recesiune dacă ar fi să-i ascultăm pe întreprinzători (parcă nu se mai termină!), deși politicienii declară răspicat că “în Europa criza s-a terminat” (F. Holland). Un optimism debordant stă la baza unor prognoze de creștere peste 3% în 2014 – 2015 la nivelul economiei mondiale, dar și în Europa. În ceea ce ne privește, România ar putea atinge chiar ritmuri de creștere de 3,5% – 4,5% în următorii ani.

De ce România nu e Cipru și nici Grecia

România a parcurs 20 ani de reforme, incomplete sau improvizate, dar progresul este vizibil şi produce efecte. Autorităţile române au fost asistate în tranziţia la economia de piaţă de FMI (acordurile cu FMI au acoperit 15 din cei 23 ani de “capitalism”), Banca Mondială şi Uniunea Europeană, unde s-a concentrat poate cea mai avansată expertiză în materie.

Perioada de preaderare la Uniunea Europeană a fost un adevărat program de ajustare structurală (de exemplu, privatizarea distribuţiei de gaze şi electricitate, monopolului petrolier, telefoniei fixe etc.) și reforme (liberalizarea preţurilor şi a comerţului exterior etc.), transformând economia României într-un termen relativ scurt, dintr-o economie centralizată, de comandă, într-o economie de piaţă funcţională, preponderent privată şi complet deschisă. Investiţiile străine directe au dinamizat economia României (52% din producţia sectorului privat), mai ales în sectoarele de telecomunicaţii, autoturisme şi componente auto, produse lactate, băuturi nealcoolice, dar şi industria financiară, comerţul cu amănuntul etc. care generează şi majoritatea exporturilor României de peste €50 mld.

Economia României are toate ingredientele să intre într-o fază de dezvoltare sustenabilă dacă se continuă reformele economice şi sociale, ajustarea structurală şi reforma administraţiei publice. Multe lucruri s-au făcut, mai sunt de adăugat puţine, dar esenţiale. Avem o economie complexă, deşi mică (€131 mld. PIB), plurisectorială cu producţie industrială, agricultură şi servicii. Operatorii economici din România sunt competitivi local şi internaţional prin forţe proprii, verificate de piaţă, nu prin subvenţii, poziţii de monopol sau alte avantaje. Asta face producţia din România sustenabilă şi regulile jocului (mediul de afaceri) mai productive.

Sistemul bancar din România este unul… localizat, dar operat preponderent de bănci cu experienţă, competitive şi în alte pieţe care oferă servicii moderne. Băncile primesc depozite şi economii locale, nu străine, sau îşi finanţează activele locale din economisiri externe, dar pe cont propriu. Țările de origine ale băncilor din România au dovedit că au forţă economică să-şi protejeze sau să-şi salveze băncile în condiţii de criză şi să protejeze astfel depunătorii români. Activele bancare din România reprezintă numai 62% din PIB, datoria publică 35% (trim. III 2012), iar datoria externă 74% din PIB. România se bucură de un rating pe piețele financiare de “investment grade” și se finanțează la costuri cu mult sub Grecia sau Cipru (relativ la situațiile lor prezente de “default”/faliment) sau chiar țări dezvoltate ca Italia și Spania. România a reușit să-și ajusteze dezechilibrele financiare prin forțe proprii, cu sprijinul FMI și UE, înainte de a se declanșa criza în Grecia şi Cipru.

Economiile Ciprului şi Greciei sunt mai mult monosectoriale (preponderent servicii turistice, navale şi… financiare) şi mai mult închise decât deschise. Sectorul bancar în colaps este unul cu capital naţional(!), cu alte sectoare importante încă de stat (nu am văzut privatizări în ultimii 10-20 ani), puţin competitive (dominate de monopoluri, publice sau private), puţin sau deloc transparente, puţin reformate şi chiar dezechilibrate.

Ciprul are un produs intern brut de €18 mld. din două servicii (paradis fiscal şi turism) care nu sunt sustenabile. În acelaşi timp are depozite (străine evident) de €127 mld., reprezentând peste 700% din PIB adică o economie monetară fără nicio legătură cu economia reală. Depozitele sunt volatile pentru că sunt numai înregistrate în Cipru, dar folosite altundeva. Deci este nu numai o economie nesustenabilă, dar şi o economie “neconvenţională”, atipică pentru înţelegerea şi politicilor vest-europene care condamnă (cel puţin în spirit ocazional şi în acţiune) paradisurile fiscale asociate cu evaziunea fiscală.

Nu este de mirare că “salvatorii” europeni nu sprijină acest tip de economie, ba dimpotrivă. “Normalizarea” economiei Ciprului, care să producă venituri sustenabile, necesare unui echilibru fiscal şi stabilităţii financiare este o sarcină imposibilă. În lipsă de soluţii economice, donatorii au cerut în schimbul asistenţei de salvare, acţiuni hotărâte de “restructurare” a instituţiilor financiare gigantice şi “curăţarea economiei de către Guvern” (bail-in). Aici nu este vorba de o criză bancară, ci de eşecul unui sistem economic piramidal şi oportunist care se prăbuşeşte la prima adiere mai serioasă a vântului.

Grecia, în afară de economia închisă şi monopolistă, excelează printr-o lipsă aproape totală de producţie industrială şi o datorie publică excesivă (peste 150% din PIB, trim. III 2012), care subvenţionează de fapt un nivel de ţări nesustenabil. Capacitatea acestor state de a-şi rezolva propriile probleme şi a-şi salva propriile instituţii financiare s-a dovedit insuficientă, tocmai pentru că sistemul lor economic produce puţin, consumă mult şi este nesustenabil.

România se promovează în exterior pentru atragerea de investitori străini pentru că beneficiază de forţă de muncă relativ ieftină şi calificată, mai ales pentru producţia industrială. Românii sunt educaţi, sclipitori şi muncitori. Poate că acesta este principalul avantaj al României: cetăţenii ei muncesc! Când ai un popor care munceşte, învaţă (engleza în acelaşi timp cu româna!), se sacrifică (cum au reuşit să evite dezastrul în 2010 – 2011), îşi ştie măsura, aleargă după locuri de muncă în Europa (inclusiv Cipru şi Grecia), eşti salvat natural. Casnicele cipriote au în casă 2-3 femei (eventual românce) să le facă diferite treburi. Le plătesc pe ele şi tot mai au bani. De unde? Românii muncesc mult (poate chiar bine) şi trăiesc modest. Ce-i drept, ar putea să trăiască şi mai bine dacă ar avea o administraţie care să poată transforma resursele de care dispune în bunăstare pentru cetăţenii ei.

Bunăstarea socială în România este cu mult sub posibilităţile ţării, spre deosebire de bunăstarea socială în Cipru şi Grecia, unde este cu mult peste posibilităţile ţărilor. România are lucruri neterminate, poate nu ştie să-şi gestioneze bine resursele, poate are o productivitate scăzută, dar sunt lucruri care se pot îmbunătăţi. Nu sunt lucruri fundamentale care trebuie croite din nou sau luate de la capăt, ca în celelalte două ţări. Noi nu trebuie să reproiectăm modelul nostru economic, noi trebuie numai să-l completăm, să-l turăm la aceeaşi viteza. Mi-e teamă că celelalte două ţări, surori ortodoxe, trebuie să-şi reproiecteze modelul de bunăstare şi nu vor reuşi numai prin forţe proprii.

România este mai deschisă şi cooperantă cu partenerii internaţionali, are multe de învăţat şi de “transferat” din economiile şi democraţiile mai avansate. Miracolul occidentalizării României din secolul XIX poate fi repetat printr-un miracol al modernizării rapide a ţării în secolul XXI. Și România poate! Am îndoieli că vecinii noştri balcanici mai pot. Sunt prea mândri de civilizaţia lor veche!