Tag Archive capitalism

Are Romanian Capitalists Out of Steam?

Forbes Romania magazine dedicated a special edition to the touching stories of over 30 Romanian businessmen about their “First Million”, which they obtained primarily due to their “unquestioned intuition and flair”, their “determination to reinvest”, their “courage, curiosity and modesty”, their “confidence”, “medium term market analysis”, as well as to their “fairness”, to the “quality of the products and services delivered”, etc. How did Romanian capitalists emerge and where are they now?

The first steps towards capitalism were shy and confused. While teams of wise men were being hurriedly formed to tell the political leaders what needed to be done to transform the economy (*1), many populist measures were being taken under the pressure of the population and of the daily needs. During those times, few people wondered why communism fell and the majority wanted to know if there were still going to be shortages, queues, etc. Romanian capitalists emerged and developed in four waves.

The Romanian market economy began in 1990-1991 with the liberalization of the import of consumer goods for the population (poultry from the U.S., color TV sets, etc.) and the import of raw materials for industrial consumption. The salaries were paid in full for the first time in many years (without deductions for “failure to achieve the plan”) and the employees’ contributions to the social capital of state enterprises were released. The net effect was to raise the purchasing power of the general population. For fear of inflation, the state “invested” approximately 2 billion USD (the surplus of the balance of payments during Communism) in expensive luxury items, “to absorb the excess cash on the market” according to the official intentions (?!). In fact, the authorities didn’t know how to protect the economy against shocks and wasted the surplus of the balance of payments on imports of expensive commodities and ordinary products, instead of acquiring equipment and technologies to increase productivity.

That was when the first business opportunities appeared and were capitalized by Romanians. The first to pursue the new opportunities were those who made money during Communism (state officials with high salaries, employees of foreign companies residing in Romania or local brokers of goods that were sold on the black market), those who had access to local resources (party activists, civil servants or Secret Service officers) and those who had international connections (people working in foreign trade, famous sportsmen, Romanians residing abroad). The source of their gains was a straight up markup (although margin from trading was limited for a while to 30%) and the exchange rate. The prices of the import goods were high because people would have paid anything for goods they hadn’t had access to until then because they felt this was raising their social status.

The second wave came when the apartments leased from the state were transferred in the private ownership of the urban population and half a hectare of land was distributed to each rural family. Thus started the long and expensive process of restitution of private property confiscated by the Communist state, a process that extended over 20 years (and is still in progress…). The state restituted agricultural property (first 10 and then 50 hectares), forests, real estate and industrial property. The restitution of such property infused new resources into the economy and generated significant income for another category of Romanian capitalists, who developed and capitalized on it especially by selling it to foreign investors. This kind of property was perhaps the most important source of income for many Romanian heirs residing in the country or abroad and formed the object of many real estate transactions, especially after Romania’s accession to the European Union.

The redistribution of the state’s production assets represented a significant source of privatization and the third wave of capitalists. During the first years, entire teams of professionals simply left the old communist factories, the research institutes, or the trade enterprises and developed on their own similar business in IT, industrial manufacturing, constructions, services, etc., that did not require much capital investment. In the official privatization policy, the state offered coupons in the state industrial enterprises for all Romanians (a kind of shareholders who could live off dividends), which were soon sold to middlemen or investors and used by the acquirers to consolidate ownership. Several small and medium sized enterprises were sold on credit to the employees and the management (the MEBO method). The ownership over such companies ended up concentrated in the hands of smaller groups or was acquired by multinational companies.

In the last decade, foreign direct investments contributed not only to restructuring and developing the Romanian economy, but also to the formation and development of the local class of businessmen and women, representing the fourth wave of capitalists. Multinational corporations that invested in Romania required services (distribution, logistics, legal and accounting services, consumables, spare parts, etc.) which they acquired from local suppliers, thereby helping them grow. The multinationals strongly promoted capitalism and entrepreneurship by the opportunities they created, by their own organization systems, and by training people. Many former employees of foreign companies started their own businesses, thus becoming Romanian capitalists.

In all these waves, Romanian entrepreneurs used opportunities, market demand, low (or sometimes free?!) prices on tenders for state assets. As mentioned by Forbes, they used courage, audacity, flair, curiosity, confidence, but thorough analysis… not so much. And they make little or no mention at all of the family inheritance. With the exception of the few people who had good salaries when the Revolution broke out, the Romanians’ money came from the restitution of property or acquisition of state assets at prices much below their real value. There was also the money made during the first wave of the trade businesses, but this money was quickly used to purchase new tangible assets. In those days, the more tangible assets you owned, the richer you were considered.

Romanian businessmen did not take the time to capitalize their companies. They had no long and medium term development plans. Romanian capitalism was an opportunistic one, failing to build long-lasting businesses and the financial crisis drastically reduced foreign investment forcing the state to adopt an austerity fiscal policy. This significantly reduced the orders from the State to the private sector and exposed the fragility of Romanian capitalism.

There aren’t any statistical data for a detailed analysis of the Romanian capitalists’ activity. We know, however, that the indebtedness degree of the Romanian corporate sector is 207%. Most of the debt is short term. If we separate the multinationals and the state companies, which are adequately capitalized and less exposed, we can see that the Romanian private companies are even deeper buried in debts, probably 3 or 4 times the value of their social capital. It seems that “new money” in Romania is made from businesses built mostly on debt. In order to operate soundly, such companies need to be capitalized. Without a vision, a strategy, a well-made plan and their own resources, these businesses will not be able to increase yields from bank loans or European Funds.

Romanian capitalists have no tradition, no history, and no connection with their pre-war predecessors, who emerged over 150 years ago (*2). The former Romanian industrialists who were restituted their properties – Malaxa, Aushnitt, Mociornita – did not return to production (with only one exception that I am aware of, Azur Timisoara). National capital was never subject to specific policies in the period following the Revolution, as was the case of foreign direct investments.

How, then, could Romanian capitalists compete with their European counterparts, who have been accumulating capital, know-how and technologies for hundreds of years? Can they reinvent themselves after experiencing the crisis in the past five years? Will Romanian capitalists keep seeing the market economy as a source of quick wins? They could benefit from further education and a better understanding the mechanisms of the market economy with focus on organization and long term planning. They need operational markets and institutions, new policies and a new approach.

Lately, a new wave of entrepreneurs is emerging. They are modern, more educated, more analytical, more transparent, more innovative and more efficient. They know how to operate in the digital economy era. They navigate the Internet easily and move freely around the world. They adopted services or industries that require less capital and are no longer tempted to accumulate (expensive) tangible assets like the 90s generation. They are building a modern economy in Romania, but are limited by the activity of most politicians who don’t understand that if they support this category with a clear, stable and transparent legislation, both sides win.

Further Reading

(*1) “Strategy to Establish the Market Economy in Romania”, May 1990

(*2) “Burghezia romana. Originea si rolul ei istoric” [Romanian Bourgeoisie. Its Origins and Role in History ] by Stefan Zeletin, Bucharest 1925, Humanitas Publishing House, 1992

(*3) “Noul capitalism romanesc” [New Romanian Capitalism] by Vladimir Pasti, Polirom Publishing House, 2006

Mai au suflu capitaliştii români?

Revista Forbes Romania dedică o ediţie specială poveştilor emoţionante despre “Primul Milion” a peste 30 de antreprenori români, ca rezultat, în principal, al “intuiţiei şi flerului confirmate”, “obstinaţiei reinvestirii”, “curajului, curiozităţii şi modestiei”, “încrederii în noi”, “analizei pieţei pe termen mediu”, dar şi “corectitudinii”, “calităţii produselor şi serviciilor” etc. Cum s-au format capitaliştii în România şi unde sunt ei astăzi?

Primii paşi spre capitalism au început confuz şi timid. În timp ce se constituiau în pripă echipe de înţelepţi care să le spună liderilor politici ce trebuie făcut pentru transformarea economiei (*1), măsurile populiste abundau, la presiunea străzii şi a nevoilor zilnice. În acele zile, puţini se întrebau de ce a căzut comunismul, iar marea majoritate vroia să ştie dacă mai continuă lipsurile, frigul şi magazinele goale. Am identificat patru valuri de apariţie şi dezvoltare a capitaliştilor români (*2).

Economia de piaţă în România a început în 1990 – 1991 cu liberalizările de importuri de bunuri de consum pentru populaţie (pui americani, televizoare color, cu şi fără telecomandă etc.) şi importurile de materii prime pentru consumul industrial. Salariile au fost plătite integral după mulţi ani (fără reţinerile pentru nerealizarea planului) şi au fost eliberate contribuţiile salariaţilor la “capitalul social” al întreprinderilor de stat, ceea ce a generat o putere de cumpărare mai mare. De teama inflaţiei, statul a ”investit” circa 2 miliarde de dolari (surplusul balanţei de plăţi comuniste) în bunuri de lux scumpe, care “să absoarbă excedentul de numerar din piaţă” potrivit intenţiilor oficiale (?!). De fapt autorităţile nu au ştiut cum să protejeze economia de şocuri şi au irosit excedentul balanţei de plăţi pe importuri de mărfuri scumpe şi produse banale, în loc de echipamente şi tehnologii pentru creăterea productivităţii.

Atunci au survenit şi primele oportunităţi de afaceri comerciale pe care le-au valorificat românii. Primii au fost cei care au făcut bani în comunism (demnitari cu salarii mari, angajaţi ai firmelor străine în România sau intermediari de bunuri căutate ”la negru”), cei care au avut acces la resurse locale (activişti de partid, funcţionari de stat sau din serviciile secrete) şi cei cu relaţii internaţionale (lucrători în comerţul exterior, sportivi recunoscuţi, români rezidenţi în străinătate). Sursele câştigurilor au fost preţurile (deşi “adaosul comercial” a fost limitat o bună perioadă la 30%) şi cursul de schimb valutar. Preţurile bunurilor de import erau mari pentru că oamenii plăteau oricât pentru bunuri la care nu au avut acces până atunci pentru că li se părea că le ridică statutul social.

Al doilea val a survenit când s-au distribuit în proprietate personală apartamentele de stat închiriate populaţiei oraşeneşti şi câte jumătate de hectar de pământ pentru populaţia rurală. Aşa a început procesul restituirii proprietăţilor private, confiscate de statul comunist, proces lung şi costisitor, care a durat 20 ani (şi încă nu s-a terminat…). Au fost restituite proprietăţile agricole (mai întâi 10 şi respectiv 50 hectare), silvice, imobiliare şi industriale. Restituirea acestor proprietăţi a pus în circuitul economic resurse noi şi a generat venituri importante pentru o altă categorie de capitalişti români, care le-au dezvoltat sau le-au valorificat (mai ales către investitori străini). Proprietăţile au fost probabil cea mai importantă sursă de venituri pentru mulţi moştenitori români, domiciliaţi în ţară sau în străinătate, şi au făcut obiectul a numeroase tranzacţii imobiliare, cu preponderenţă după intrarea României în Uniunea Europeană.

Redistribuirea activelor productive ale statului a fost o sursă importantă de privatizare si al treilea val generator de capitalişti. În primii ani, echipe întregi au părăsit pur şi simplu vechile fabrici comuniste, institutele de cercetări sau întreprinderile comerciale şi au dezvoltat pe cont propriu aceleaşi activităţi (IT, producţie industrială, construcţii, servicii etc.), care nu aveau nevoie de prea multe investiţii sau capital. În politica oficială de privatizare, statul a oferit cupoane în întreprinderile industriale tuturor românilor (un fel de acţionari care să trăiască din dividende), care la scurt timp au fost vândute unor intermediari sau investitori şi folosite la concentrarea proprietăţii. Un număr de întreprinderi mici şi mijlocii de stat au fost oferite pe datorie salariaţilor şi conducerii (metoda MEBO). Proprietatea asupra acestor companii a fost concentrată în mina unor grupuri mai restrânse sau a fost preluată de societăţi multinaţionale sau alţi investitori.

În ultimul deceniu investiţiile străine directe au contribuit nu numai la restructurarea şi dezvoltarea economiei româneşti, dar şi la apariţia şi formarea clasei antreprenoriale locale care formează al patrulea val de capitalişti. Corporaţiile multinaţionale care au investit în România aveau nevoie de servicii (distribuţie, logistică, sevicii juridice, de contabilitate, materiale consumabile, piese de schimb etc.) pe care le-au solicitat unor furnizori locali în formare şi pe care i-au ajutat să crească. Multinaţionalele au promovat capitalismul şi spiritul de afaceri în forţă, atât prin oportunităţile create, prin modelul propriu de organizare şi prin formarea oamenilor. Mulţi foşti salariaţi ai companiilor străine au dezvoltat afaceri pe cont propriu şi au trecut în categoria capitaliştilor români.

În toate aceste valuri, antreprenorii români folosesc oportunităţile, cererea din piaţă, ofertele gratuite sau ieftine de active de stat. Aşa cum citim şi în Forbes, ei folosesc curajul, îndrazneala, flerul, curiozitatea, încrederea, dar mai puţin analiza. Şi nu menţionează banii sau comoara moştenită din familie aproape deloc. Cu excepţia celor care aveau venituri mai mari la Revoluţie, banii românilor au venit numai din retrocedarea proprietăţilor sau achiziţia de active de la stat la preţuri mult subevaluate. Mai sunt şi banii făcuţi în primul val al afacerilor comerciale care, însă, au fost folosiţi repede pentru achiziţii de noi active fizice. În acea perioadă cu cât aveai mai multe active fizice, cu atât erai mai bogat.

Antreprenorii români nu şi-au alocat timp pentru capitalizarea societăţilor lor. Au lipsit planurile de dezvoltare pe termen mediu şi lung. Capitalismul românesc a fost unul oportunistic şi nu a construit afaceri durabile, iar criza financiară a redus masiv banii din afară şi a forţat statul la o politică fiscală austeră. Asta a redus substanţial comenzile către sectorul privat şi, în consecinţă, starea fragilă a capitalismului românesc a devenit mai vizibilă.

Nu sunt date statistice pentru o analiză de detaliu a activităţii capitaliştilor români. Ştim însă că gradul de îndatorare la bănci a sectorului corporatist din România este de 207%. Cea mai mare parte a datoriei este pe termen scurt. Dacă am separa societăţile multinaţionale şi pe cele de stat, care sunt adecvat capitalizate şi cu expunere mai mică, am vedea că sectorul societăţilor private româneşti este şi mai îndatorat, probabil de 3-4 ori nivelul capitalului social. Pare că “noua burghezie” română a dezvoltat afaceri mai mult pe datorie. Pentru o funcţionare sănătoasă, aceste companii trebuie însă capitalizate. Fără o viziune, o strategie, un plan bine conturat şi ceva resurse proprii nu vor putea să folosească cu mai mult randament nici creditul bancar şi nici Fondurile Europene.

Capitaliştii români nu au nici o tradiţie, nici o istorie, nici o legătură cu predecesorii lor antebelici, a căror apariţie s-a produs în urmă cu peste 150 ani (*3). Foştii industriaşi români care şi-au recuperat proprietăţile – Malaxa, Aushnitt, Mociorniţa – nu au revenit în activitatea productivă (cu o singură excepţie pe care o cunosc, Azur Timişoara). Capitalul naţional nu a făcut niciodată obiectul unor politici dedicate în perioada post revoluţionara, cum a fost cazul investiţiilor străine directe.

Cum să concureze atunci cu omologii lor europeni, care acumulează capital, cunoştinţe, tehnologii de sute de ani? Pot ei să se mai reinventeze după experienţa cu criza din ultimii cinci ani? Vor continua capitaliştii români să vadă economia de piaţă ca o sursă rapidă de îmbogăţire? Este nevoie de educaţie, de înţelegere a mecanismelor economiei de piaţă, de organizare, de gândire pe termen lung. Este nevoie de formarea şi funcţionarea pieţelor şi a instituţiilor de piaţă. Este nevoie de politici noi, de o nouă abordare. Sistemul nu valorifică resursele.

Am întâlnit în ultima perioadă un nou val de antreprenori moderni, mai educaţi, mai analitici, mai transparenţi, mai inventivi şi mai eficienţi. Ei ştiu să ardă etapele în epoca economiei digitale. Navighează lejer pe internet şi au o libertate de mişcare în lume. Ei au trecut la servicii sau industrii care au nevoie de mai puţin capital şi nu mai au o înclinaţie spre a acumula active fizice (costisitoare) precum generaţia anilor ’90. Ei clădesc o economie modernă în România, dar sunt limitaţi de activitatea majorităţii politicienilor care nu înţeleg că dacă ar sprijini această categorie prin legislaţie clară, stabilă şi transparentă, ar avea de câştigat şi unii şi alţii.

De aprofundat

(*1) “Schiţa privind Strategia înfăptuirii economiei de piaţă în România”, mai 1990
(*2) “Noul capitalism românesc” de Vladimir Paşti, ed. Polirom 2006
(*3) “Burghezia română. Originea şi rolul ei istoric” de Ştefan Zeletin, Bucuresti 1925, ed. Humanitas 1992