Tag Archive dezvoltare

Ce mai facem noi în aşteptarea Schengen?

Ați trecut vreodată frontiera între Republica Cipru și Republica Turcă a Ciprului de Nord? Este o uliță dărăpănată în Nicosia care arată eșecul ONU și UE în a restabili normalitatea în Cipru. Ulița în sine nu am fotografiat-o respectând indicatoarele de a nu face fotografii, dar împrejurimile arată așa:

Imaginile m-au dus imediat cu gândul la cauzele prelungirii repetate a termenului de intrare a României și Bulgariei în zona Schengen. Probabil nici Cipru nu va fi curând. Am înțeles preocuparea majoră a unor state membre pentru consolidarea și supravegherea frontierei estice (cea mai lungă frontieră cu state necomunitare). Pare de la sine înțeles că în zonă trebuie făcute multe îmbunătățiri.

Nu intru în detaliile privind nevoia acțiunilor politice ale autorităților române, legate de întărirea instituțiilor juridice și a statului de drept. Dacă ne referim însă numai la infrastructură și logistică, suntem asigurați că frontierele noastre cu statele necomunitare sunt bine dotate cu echipamente sofisticate EADS și bine organizate, dar ce facem la trecerea “frontierei” între noi? Ce s-a mai schimbat și ce mai trebuie făcut? Intrarea noastră în spațiul Schengen înseamnă, simplist vorbind, că frontierele noastre terestre cu Bulgaria și Ungaria dispar pur și simplu, că mergem la Balcic ca și la Mamaia sau mergem la Lacul Balaton ca și la Lacul Sfinta Ana: fără să ne întrebe cineva de pașaport sau carte de identitate, fără să răspundem întrebărilor polițiștilor de frontieră, fără să simțim măcar că există frontieră (fizic și adminstrativ). Cel puțin așa este între Italia și Franța, între Germania și Austria, între Belgia și Olanda, între Spania și Portugalia etc. Nu ar trebui să ne pregătim și noi la fel “la interior” în așteptarea Schengen?

Cele 28 de state ale Uniunii Europene au niveluri diferite de dezvoltare. Estomparea sau reducerea acestor diferențe se face prin politicile de “convergență”, nominale și reale. Convergența nominală este înfăptuită de sus în jos și se referă mai ales la deficitul bugetar, datoria externă, dar și la democrație și la statul de drept. Convergența reală se realizează de jos în sus, de fiecare dintre noi, de atitudinile individuale și producția creată, de spiritul întreprinzător și adoptarea valorilor moderne ale eficienței economice, de participarea la viața “cetății”, de respectarea valorilor democrației. Șansa noastră nu este “să fim ca ei”, ci “să fim noi înșine”, dar există un minim de valori pe care avem nevoie să le adoptăm. Atât la nivelul instituțiilor publice, al administrației locale, cât și în mediul privat și în rândul cetățenilor. Adoptarea valorilor moderne este unul dintre avantajele apartenenței la UE. Ei privesc cu aceeași atenție “întregul” și “detaliile”. Avem de învățat să ne uităm mai ales la detalii. Detaliile trecerii granițelor între statele Schengen în cazul nostru.

Între România și Bulgaria condițiile la frontieră nu s-au schimbat prea mult, în ciuda cooperării între serviciile de poliție de frontieră. Logistica arata chiar mai rău: clădiri mari, comuniste, în mare parte părăsite, prăfuite, neîngrijite, drumuri cotite, unele cu cordonul sanitar de pe vremuri, căi de acces cu gropi, distanțe inutile, gunoaie și câini. Priviți imaginile alăturate.

Seamănă asta a zonă Schengen? Desigur că politicienii noștri trebuie să se uite ce trebuie făcut în țara noastră. Lucruri care nu costă sau costă puțin. Nu costă să menții curățenia. Sau nu costă prea mult ca autoritățile să trimită un buldozer care să demoleze vechiturile, să îndrepte drumurile și să le unească pe cele de o parte și de alta a frontierei (care arată chiar foarte bine). În fiecare dintre țările noastre lucrurile arată mult mai bine decât la frontiera comună. Este puțin de făcut, numai un detaliu.

Între România și Bulgaria s-au construit la interval de 60 ani două poduri cu valoare simbolică: Podul Prieteniei (Drujba) Giurgiu-Ruse (1954) și Podul Europa Nouă Calafat-Vidin (2013). Unul cu sprijinul URSS, celălalt cu sprijinul UE. Diferența de cum arată este probabil la fel de mare precum cea dintre cele două sisteme care le-au marcat: Prietenia arată ca și eșecul comunismului, Noua Europă exprimă viitorul modern.

Dar noi de ce lăsăm să ne copleșească trecutul? Încorporează aceste poduri cumva valorile noastre învechite? “Merge și așa” în cazul Drujba și modernismul răsunător în cazul New Europe. De ce lăsăm să se irosească asemenea resurse? Sunt convins că vor apărea proiecte noi de folosire înțeleaptă a acestor poduri în zona Schengen. Este o sursă de dezvoltare și prosperitate, cel puțin pentru zonele riverane Dunării. Secretul stă, însă, în detalii.

Obiectivul Schengen nu trebuie să ne aducă numai decizia de integrare a Aeroportului Otopeni, cu un terminal dedicat, model și modern, ci să ne aducă ambiția de a face la frontierele terestre ale țării noastre, integrate în zonă, facilități moderne, confortabile, rapide și eficiente. Să înlocuim comportamentul oriental cu eleganță și eficiență vestică. Românii au dreptul de a se simți europeni în țara lor, înainte de a se simți europeni în Europa.

Turismul de golf în Balcani

În timp ce Mamaia își lansează imnul Viva Mamaia, care te invită la petrecere și veselie, vecinii de mai jos de Dunăre găzduiesc turneul internațional de golf Volvo World Matchplay Championship lângă Balcic, la Thracian Cliffs, care te invită la eleganță, echilibru și competiție . Diferența este cam mare între filozofia de turism pe litoral a două țări vecine și prietene.

Eu înțeleg că Mamaia se adresează, în principal, celor adolescenți și tineri (până la 25 ani?), dornici de petrecere și hărmălaie, baruri de noapte, dar și plajă și soare pe lângă nopțile pierdute, sau pentru cine poate ceva sporturi nautice, concentrați pe sezon și mai ales weekend-uri (cu ajutorul noii autostrăzi). Eventual oferta cuprinde și tinerele cupluri cu copii mici (am văzut o reclamă dedicată asistenței cu bebelușii).

Nu cunosc in detaliu piața turismului, dar mi se pare că rămân pe afară tocmai cei care își permit să cheltuie mai mult în vacanțe. Să zicem cei peste 35 – 40 de ani cu copii deja mari sau aranjați care de multe ori își fac vacanțele separat și care caută alte pachete de servicii (nu mai stau așa de mult la soare). Nu mă refer neapărat la cei care merg la mare, de voie de nevoie, pentru nămolul de Techirghiol sau tratamente Ana Aslan. Dar nici nu îi exclud.

Pachetele de turism moderne pentru această categorie includ aproape obligatoriu… golful. Toate marile destinații turistice au terenuri de golf. Golful este un sport anglo-saxon (inventat în Scoția acum sute de ani!), considerat pe drept un sport pur capitalist (la noi a fost interzis de comuniști), dar considerat pe nedrept un sport elitist. În ultimele decenii s-a întins pe continentul european ca un sport de masă. Are reguli clare, stimulează competiția cinstită și recompensează rezultatele la orice nivel de pregătire și stăpânire a jocului.

În țări ca Germania sau Austria joacă golf peste un milion și respectiv o sută de mii de oameni (multe cupluri). Cehia are aproape 100 de terenuri de golf (aproape toate construite în ultimii 20 de ani). Iar dacă ajungem în SUA, numai acolo joacă golf peste 25 milioane. Cifrele, chiar și așa aproximative, reflectă mai degrabă caracterul de masă, decât cel elitist. În Scoția jumătate din populație joacă golf. Golful a devenit și sport olimpic pentru amatori, pe lângă marile și bănoasele competiții pentru profesioniști.

Golful nu este un sport de seniori, care odată retrași din activitate să își petreacă timpul pe terenul de golf. Este un sport care se poate juca de la 10 ani la 90 de ani. De către oameni tineri, în putere, sănătoși, dar și de oameni în vârstă, chiar cu afecțiuni. Viața noastră modernă recomandă mișcare. Golful nu este numai o bună ocazie de mișcare (un teren de golf are un circuit de 5.000 – 6.000m), dar și de concentrare, abilități și talent. Este un sport pentru bărbați și femei, bătrâni și copii. Trei generații dintr-o familie pot să fie în același timp pe terenul de golf. Este un sport pe care îl poate învăța oricine. Nu am întâlnit pe nimeni care după primele lecții de golf să nu devină un împătimit.

[mini_slider height=”400″ width=”600″ autoplay=”false” type=”classic”]
http://negritoiu.ro/wp-content/uploads/kiawah-golf-111.jpg
http://negritoiu.ro/wp-content/uploads/kiawah-golf-211.jpg
http://negritoiu.ro/wp-content/uploads/kiawah-golf-311.jpg
http://negritoiu.ro/wp-content/uploads/kiawah-golf-411.jpg
[/mini_slider]

 

Golful este asociat cu un stil de viață și mai ales cu un stil de vacanțe. Am descoperit golful în urmă cu 13 ani. De atunci mi-am ajustat vacanțele să includă o locație și cu teren de golf. Am constatat că toate locurile atractive, la care mergeam și înainte, au și terenuri de golf, dar pe care eu nu le observam. Am intrat în vacanțele active (pe lângă excursii și sporturi acvatice) cu jocul de golf. Membrii familiei, colegi sau prieteni s-au molipsit. Am întâlnit mulți oameni care fac asta, din diverse domenii profesionale: un fermier din Bavaria, un șofer de autobuz din Scoția, un fost ofițer din Norvegia, pe lângă industriași, bancheri, diplomați etc.

Golful nu cred că exista acum 20 ani în Balcani. Am văzut un teren mai vechi în Atena și probabil cel mai vechi este Clubul Regal (azi Clubul Diplomatic) din București (antebelic). Tot ce-am văzut sunt terenuri nou construite, moderne, frumos aranjate cu pomi, ape și nisip. Adevărate monumente naturale construite de mâna omului. Un teren se întinde pe 80 – 100 ha, este dotat cu sisteme de irigație și drenaj, se îngrijește permanent. O investiție probabil de 3-5 milioane €.

Dacă locuiești în București, te poți gândi la golful din Balcani ca 3 cercuri concentrice de terenuri de golf. Local, Grecia și Bulgaria, apoi Turcia și Cipru, unele mai spectaculoase decât altele, care completeză oferta de turism. Antalya are cele mai multe terenuri de golf (peste 15), pline în sezon de turiști din Germania, Austria, Țările Nordice, dar și din Italia, Franța, Rusia și… România. Cipru are 4 terenuri de golf (cel mai spectaculos mi s-a părut Aphrodite Hills), apoi Creta, Rhodos, Pelopones și Halkidiki în Grecia.

Dar surpriza plăcuta este Bulgaria, cu nu mai puțin de 5 terenuri noi, moderne, spectaculoase, în zona Balcic – Kavarna (3) și Sofia (2). Cel mai spectaculos mi se pare Thracian Cliffs, dar se completează foarte bine cu Light House și BlackSee Rama. Sunt terenurile pe care joacă în principal românii sau străinii care lucrează în România. Dar și nemți, austrieci, irlandezi și englezi. De la București se fac 3 – 4 ore cu mașina, pe autostrada A2, fiind și cele mai apropiate terenuri de golf pentru noi. Pentru unii pare totuși că Santa Sofia și Pravet (50 km de Sofia) sunt chiar mai aproape.

În România nu avem un teren complet, construit și dotat cu toate facilitățile și nu se poate organiza un concurs internațional similar cu cel care se desfășoară acum în Bulgaria (Volvo). Dar sunt foarte multe inițiative, mult entuziasm și locuri chiar plăcute. Cel mai plăcut este poate Pianu de Jos din Alba cu un teren complet ca traseu (18 cupe), dar încă multe de făcut. Vin apoi terenuri de 9 cupe la Breaza (Lac de Verde) și la Cluj (facilități pentru antrenament Sun Garden Resort și Transylvania Golf) și o încercare temerară la Recaș (jud. Timiș). Și vechiul teren regal la Clubul Diplomatic din București, ciopârțit la… 6 cupe, accesibil și nediplomaților. Numai facilități de lecții și antrenament lângă București, la Zurbaua și Snagov. Aproape în fiecare an auzim de un proiect nou, poate, poate se îndură cineva să facă un teren adevărat. Un prieten proprietar de hoteluri m-a invitat la o întâlnire cu 6 primari la Eforie Nord, într-o încercare de a pune împreună 70-80 ha de teren pentru un teren de golf.

Dar cel puțin avem câteva cluburi de golf, o federație de golf și Asociatia Jucătorilor de Golf din România cu vreo 300-400 de jucători. Cât despre infrastructura de golf, mai așteptăm. Până atunci atenție, însă, industria turistică din Balcani s-a adaptat repede la cerințele moderne. Mișcare și viață sănătoasă până și în vacanță!

Ce aş fi spus la Aniversarea ASE a 100 de ani

Academia de Studii Economice a derulat recent o serie de manifestări dedicate unei frumoase aniversări: 100 de ani de la constituire. Invitaţi de marcă, de la şeful statului la absovenţi (alumni), academicieni, profesori, miniştri, înteprinzători, bancheri. Reprezentanţi ai generaţiilor de absolvenţi şi profesori strânşi să arate că ASE înseamnă ceva. Doar studenţii nu erau prezenți, probabil ceva legat de logistica de organizare.

Mesaje festiviste (la aniversări numai de bine!), amintiri, poveşti emoţionante, din seria “ce bine era când am fost tineri”, felicitări şi diplome. Revista Economistul a dedicat un număr special unui documentar complet şi mai multe pliante interne. Lăudabile iniţiative.

Am fost invitat la una dintre sesiuni, organizată de Facultatea de Relaţii Economice Internaţionale (fostă Economia Comerţului Exterior), al cărui absolvent sunt şi unde am şi predat o perioadă. Am fost invitat chiar să spun câteva cuvinte cu această ocazie. N-am mai apucat. Dar cel puţin am ascultat câteva mesaje interesante, inclusiv de la reprezentanţii unor universităţi/facultăţi străine.

Eu am fost ataşat de facultatea mea după absolvire: am fost asistent, “plata cu ora”, autor al unor capitole din cursul de tehnica comerţului exterior, doctorand (titlul de “doctor” l-am obţinut după Revoluţie), iar mai târziu (din 1994), profesor, titularul cursului “Finanţare Internaţională” pentru un deceniu. Prin introducerea acestui curs am satisfacţia că Facultatea de REI a îmbrăţişat o nouă specializare: serviciile financiar-bancare, rivalizând chiar cu facultatea de specialitate. Am cărat genţi întregi de cărţi cumpărate din Londra, New York sau Paris pentru studenţi, am folosit metode moderne de predare când încă se mai citea de la catedră, am lucrat cu studenţii la seminarii, am îndrumat zeci de lucrări de diplomă. Am încercat să fac lucrurile diferit, altfel, modern. Asistentul meu (acum profesor) a făcut chiar primul website pentru cursul nostru.

În perioada când am fost demnitar public (1991 – 1996) am încercat să angrenez ASE în programele de cercetare finanţate de Uniunea Europeană (am coordonat primele programe PHARE), să aduc în Facultatea de REI asistenţă (British Council, PHARE) pentru ajustarea programei de învăţământ cerinţelor moderne, să împărtăşim experienţă universităţilor europene (visiting lecturers) privind metodele de predare şi de lucru cu studenţii, conţinutul cursurilor, funcţionarea catedrelor etc.

S-au schimbat multe lucruri de atunci. Academia este mai aerisită, mai modernă, mai dotată. Sala de lectură este monumentală, păşeşti în ea ca într-o catedrală, unde te sfieşti chiar să şi şopteşti, dar te îndeamnă la studiu. Dotările digitale, de ultimă generaţie, îţi facilitează accesul la orice sursă de documentare. Bibliotecile te îmbie, deşi era tabletelor îţi permite să studiezi şi de la distanţă. Probabil metodele de predare s-au schimbat foarte mult. Modestele mele retroproiectoare ar fi arhaice, iar cărţile fotocopiate pe care le căram la cursuri şi la seminarii ar stârni acum râsul studenţilor.

Aş fi folosit toate aceste resurse să marchez superba ocazie aniversară cu sesiuni de dezbateri şi de analiză a unei istorii de 100 ani: ce a fost iniţial Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale, cum a fost “acaparată” şi transformată şi ce a devenit acum, la ancorarea în modernitate. Momentele de referinţă şi inspiraţie, marii profesori şi participarea lor la făurirea destinelor ţării, dar şi devierile, greşelile şi rebuturile. Profesori şi studenţi, absolvenţi şi simpatizanţi, aş fi vrut să participe la o evaluare critică a conţinutului şi la realizările învăţământului economic din ASE şi la conturarea profilului instituţiei pentru viitor. Care este locul şi rolul ASE în societatea românească de astăzi? Este ASE o instituţie a cadrelor didactice sau a studenţilor? Este un partener al dialogului social? Este o instituţie de sprijin pentru politicile publice?

După mai mult de 20 ani, România se zbate încă să-şi definească modelul de dezvoltare economică-socială. Lipsesc înţelegerea trecutului, nevoile prezentului şi direcţiile viitorului. Lipsesc în egală măsură noţiunile de bază. Un exemplu este manualul şcolar sau universitar (textbook); societatea pierde timp preţios în discuţii contradictorii despre aceste noţiuni. Dezbaterea publică ar trebui să se concentreze pe opţiunile politice ale unui model sau altul, nu asupra învăţării a ceea ce îţi lipseşte din şcoală. Mi-ar plăcea ca ASE să umple acest gol, să se asigure că absolvenţii pleacă cu noţiuni solide de specialitate aplicabile (ca din programul DOFIN – Doctoral School of Finance and Banking) şi să participe, instituţional, la formularea direcţiilor de dezvoltare ale României. Academia poate să elaboreze propria viziune strategică asupra dezvoltării României, dar una credibilă, modernă, motivată, solidă şi, nu în ultimul rând, academică, de referinţă.

Teme majore ale vieţii contemporane nu sunt abordate ştiinţific: criza financiară şi recesiunea economică, rolul instituţiilor financiare, competitivitatea României, dezvoltarea durabilă, convergenţa economiilor UE, adoptarea Euro, viitorul instituţiilor europene etc. Abordarea nu prin câteva opinii remarcabile ale unor profesori (inclusiv cei cu importante poziţii publice), ci în dezbateri în cadrul catedrelor şi ale sesiunilor ştiinţifice cu opinii de autor, care se decantează în poziţia universităţii (vedeţi Chicago University pe macroeconomie).

Aş vrea ca ASE să aibă o revistă proprie, de ţinută (un fel de Harvard Business Review local) în care să publicăm lucrări de cercetare, deopotrivă studenţi, profesori, absolvenţi, simpatizanţi. Am decantat idei, opinii, argumente, teorii. Dincolo de o şcoală de învăţământ, ASE ar putea să fie o şcoală de economişti (cum este şcoala BNR), care să impună direcţia şi viziunea cercetării şi doctrinelor economice româneşti (echivalentul Academiei Române). Doar dezvoltarea modernă se bazează pe clustere de învăţământ-cercetare-producţie (modelul Porter diamond) în cea mai puternică regiune a ţării.

Mi-aş dori ca Academia să-şi propună să devină una dintre cele mai râvnite universităţi economice. Românii care pleacă la studii în străinătate ţintesc top 100 în lume. De ce nu ar putea şi ASE să fie printre primele 100 de universităţi din lume? Sunt numai câteva dintre ideile pe care aş fi vrut să le spun colegilor şi studenţilor la Aniversarea a 100 de ani. În rest, toţi suntem suntem mândri că am absolvit ASE. Atunci nici nu prea aveam de ales.

 

Iaşiul în Modernitate

Iaşiul îşi omagiază eroii şi trăieşte din trecut”, îmi declara recent un înalt oficial local. “Iaşiul trebuie să trăiască în prezent şi să-şi contruiască viitorul, care este unul al dezvoltării economice, al atragerii investitorilor, al parcurilor tehnologice şi al locurilor de muncă, al bunăstării locuitorilor săi.” Este Iaşiul arhaic şi abătut, aşa cum părea în anii ’90, pierdut în meandrele economiei capitaliste? Acum, categoric NU!

N-am mai fost la Iaşi din 2010. Am avut o surpriză de proporţii zilele trecute când am revăzut oraşul. Evident că ştiu multe din cărţi, din vizitele anterioare, din poveşti de la colegi (eminenţi IT-işti), prieteni şi familie (fiul meu a lucrat la Microsoft în Seattle cu mulţi tineri din Iaşi, de care profesorii lor trebuie să fie mândri). Oraşul este un centru cultural, religios, universitar, chiar şi… politic (a dat mulţi miniştri în ultimele guverne). Citesc scriitori ieşeni (Dan Lungu) şi ne încântă tinerele talente în mass-media (radio, TV etc.) la nivel naţional.

Dar Iaşiul, centru economic? Multă lume deplânge faimoasa platformă industrială a oraşului, iar un minstru PNL, ales al Iaşiului, lansează “reindustrializarea României” probabil impresionat de soarta industriei socialiste. A fost industrie sau fabrici de locuri de muncă subvenţionate masiv de stat? Probabil o discuţie pe fond cu altă ocazie.

Mi s-a părut că industria ieşeană renaşte în termeni moderni, nu arhaici, în termeni calitativi, nu cantitativi, în termeni de eficienţă şi productivitate, nu numai locuri de muncă. Tehnologii de vârf domină industria ieşeană şi sunt campioni la export (cred că exporturile sunt mai mari decât pe vremea “platformei industriale”). Firme americane şi europene şi-au stabilit centru zonal (Hub-ul) la Iaşi, inclusiv cu schimbare de “ecartament” pentru Rusia şi Ukraina. O serie de antreprenori români, tineri sau mai în vârstă, au realizări de referinţă în diverse sectoare (sănătate, industria alimentară etc.).

Și nu numai industria creşte. Serviciile, de asemenea. Infrastructura oraşului este în mare măsură refăcută şi modernizată. Căi noi de acces şi fluidizare a traficului. Utilităţile îmbunătăţite (una dintre cele mai puterice companii de alimentare cu apă). Locuri noi de agrement. Hoteluri noi. Și restaurantele cu tradiţie culinară locală (tochitură, sarmale, papanaşi, plăcintă poale’n brâu şi multe altele).

Mult aşteptatul aeroport, modernizat şi mărit, se pare că este în linie dreaptă. Ieşenii şi locuitorii Moldovei (de sus) au rude în Europa pe care vor să le viziteze mai des. Prima cursă la Roma a fost vândută cu mult înainte, iar la zborul de Londra nu se mai găsesc bilete! Legătură directă cu Europa.

Oraşul este mai viu, mai colorat, mai frumos. Oamenii mai relaxaţi, mai moderni, mai mândri de oraşul lor. Noua stradă pietonală pune în valoare mai bine monumentele istorice şi religioase (inclusiv Mitropolia), cu clădirile adminstrative (Palatul Roznovanu este sediul Primăriei) şi cu “monumentele” moderne.

“Avem realizări cu care nu suntem obişnuiţi”, spune un coleg ieşean. “Palatul Culturii consolidat şi renovat 95%, cum nu a fost de decenii, Filarmonica Moldova reconstruită pe jumătate, Teatrul Naţional refăcut integral (o bijuterie!), Biserica Trei Ierarhi a scăpat de schele după 20 ani şi arată impresionant, au început concertele în aer liber ale Operei Naţionale, stagiuni cu piese de teatru noi, săli de teatru pline până la refuz, străzile de promenadă cu tentă veche prind contur şi creează o atmosferă boemă, aşa cum şi este acest oraş…”

Am fost impresionat de combinaţia arhitectonică şi comercială realizată pe esplanada Palatului Culturii – Mall-ul Palas, teatrul de vară, locuri de promenadă şi joacă, spaţii comerciale, clădiri de birouri, restaurante și chiar străzi – într-o armonie perfectă. Reconfortant peisaj a două lumi minunate – una veche, strălucitoare, cu cea nouă, modernă şi funcţională. Iaşiul a trecut testul de modernitate. Nu ştii dacă aici eşti la Iaşi sau la Lyon (comparaţia îmi aparţine, deşi unii ar putea s-o considere exagerată).

Poate şi mai important, în Iaşi domneşte un spirit nou, optimist, de “yes, we can”, un spirit de realizatori şi învingători. Administraţie locală viguroasă şi dinamică, oameni de cultură şi educaţie care au ieşit la lumină, întreprinzători cu imaginaţie şi curaj, ingineri, tehnicieni şi muncitori mai încrezători în locurile natale, tineri, studenţi şi elevi moderni şi emancipaţi. Mă simt parte din acest spirit şi mă bucur că am avut această experienţă. Vă recomand să o împărtăşiţi!