Criza financiară din 2008 și recesiunea economică în anii care au urmat au ascuțit criticile asupra instituțiilor financiare, în general, și asupra băncilor, în special. În primul rând, pentru că au declanșat criza, iar mai apoi, pentru că nu contribuie suficient la ieșirea din recesiune. Probabil că în istoria lor de secole, instituțiile bancare nu au atras atâta ostilitate și nu au fost ținta atâtor critici – justificate sau imaginare.
În România, băncile sunt acuzate că au dat credite unor clienți neavizați cu prea multă ușurință (dar care au contribuit la creșterea consumului și, implicit, a PIB-ului), iar acum critica este inversă, băncile fiind acuzate că nu-și mențin în continuare portofoliul de credite acordate “cu ușurință” (în mare măsură devenite neperformante) și, mai mult, că nu-și mențin ritmul de creditare ca mai înainte (în timp ce economia stagnează și cererea de credite este limitată). Pe fondul acestor nemulțumiri, se ridică tot mai multe voci, unele chair strălucite, care sunt de părere că în România sunt prea multe bănci străine și văd relansarea creșterii economice prin câteva noi bănci românești.
Să ne înțelegem: băncile străine sunt un avantaj sau un dezavantaj pentru România? Grecia și Cipru au numai bănci autohtone (marginal străine), nu au evitat criza și nici nu au ieșit din recesiune.
În primul rând, toate băncile comerciale sunt supuse acelorași reguli de funcționare și de creditare, indiferent că au capital românesc sau străin. Legea bancară din România definește băncile locale drept “societățile bancare înregistrate în România și sucursalele băncilor străine“. Supravegherea instituțiilor bancare se face după aceleași reguli (Basel II), iar mai nou, se centralizează la nivelul UE. Nu există excepție de la aceste reguli pentru băncile autohtone, care să le permită să dea credite discreționare. Au existat asemenea inițiative, dar proiectele au eșuat și băncile au dispărut de mult (Banca Religiilor, Banca de Credit Comercial și Industrial, Bankcoop, Banca Albina). La începutul anilor ’90, Romgaz și Petrom și-au înființat o bancă proprie (Romexterra) că să poată lua, eventual, credite mai ușor (și probabil mai ieftine), dar au sfârșit prin a se finanța de la alte bănci (inclusiv străine), în condiții mai bune.
În al doilea rând, cerințele de capitalizare sunt aceleași pentru toate băncile (Tier 1 ratio) impuse de Basel III. După criza financiară, băncile comerciale au nevoie de mai mult capital pentru același volum de credite acordate sau trebuie să își reducă volumul de credite pentru același capital social. Nivelul de capitalizare a sistemului bancar în România este de 5,5 miliarde Euro, din care capitalul străin este de 5 miliarde Euro. Menținerea nivelului activelor bancare după criză (Acordul de la Viena) s-a facut în condițiile creșterii gradului de capitalizare (BNR a fost chiar mai exigent decât Basel III!). Dar creșterea capitalului social presupune existența unor investitori financiari sau strategici dispuși să pună banii în sectorul bancar, puțin profitabil în aceste zile. Care erau investitorii români dispuși să vină cu contribuții de acest nivel la băncile existente sau cei care ar capitaliza bănci noi? Alte sectoare au fost (și sunt) mult mai atractive… Asta în cazul în care acești bani ar exista pe undeva în România.
În al treilea rând, să vorbim de nivelul serviciilor și produselor dezvoltate la nivel european de băncile străine. Vă amintiți cum erau serviciile bancare în România în anii ’90? Și cum se luau credite? Investitorii străini au transferat tehnologii și au modernizat serviciile bancare cu alte miliarde de Euro. Au creat mii de locuri de muncă și au contribuit la formarea unei generații de bancheri. Băncile străine au avut acces la linii de finanțare pe euro-piețe mult mai ușor și au acordat credite persoanelor fizice și juridice române cu mult peste nivelul disponibilităților locale (raportul între volumul creditelor și al depozitelor este de 120%). Nivelul dobânzilor este determinat de piața locală și nu am văzut dobânzi mai mici la băncile autohtone. Sau speze și comisioane bancare mai reduse. Piața a devenit mult mai concurențială și în slujba clientului și datorită băncilor străine.
În al patrulea rând, niciun român nu și-a pierdut banii din bănci, iar statul român nu a cheltuit niciun leu pentru salvarea unei bănci sau pentru compensarea unor depunători. Pe când alte state (Anglia, Olanda, Grecia, Austria) au cheltuit zeci de miliarde de Euro pentru menținerea băncilor în activitate, inclusiv pe piața românească. Presupunând că toate băncile erau românești, sau numai unele, și că erau supuse acelorași greșeli, de câte alte miliarde ar fi fost nevoie din bugetul de stat pentru menținerea stabilității financiare? Am uitat prea repede cazul Bancorex care a costat România 1,5% din PIB? Câte alte bănci ar fi îngenunchiat nivelul creditelor neperformante (peste 20%) și cele 100,000 societăți comerciale locale care s-au protejat prin insolvența?
În ultimul rând, veți zice că băncile străine “au făcut profit din banii românilor”. Băncile sunt instituții de intermediere financiară și de administrare a riscurilor. Au un capital social de 5,5 miliarde Euro și au acordat credite în valoare de 50 miliarde. Deci folosesc, în principal, bani atrași din economisiri interne sau externe, mai puțin bani proprii. Și aceste economii trebuie protejate și remunerate. Dobânda la credite acoperă, în primul rând, prețul pe care îl plătesc pe aceste resurse, nu merge direct în profit. Riscurile financiare (termen, valută, sume) și nefinanciare sunt mai mari în Romania și acest cost se reflectă în dobândă. Iar spezele și comisioanele bancare acoperă investițiile în sistemele de plăți, pentru siguranța și confortul clienților. Ar face altfel o bancă ce are capital românesc? Desigur că nu! Iar dacă ar face altfel, nu ar rezista. Vă amintiți de Banca Columna sau de Banca Turco-Română? Nici nu stiți de ce au dispărut: pentru că plăteau 9% dobânda la depozite în timp ce acordau credite cu 5%.
Nu-i înțeleg, prin urmare, pe cei care au o problemă cu băncile străine. Pe lângă cele cinci argumente de mai sus, poate mai sunt și altele. Aveți căteva argumente de ce băncile românești sunt diferite? Și de ce ar credita mai mult economia reală? Toate băncile vor să finanțeze și să crească portofoliul de clienți; finanțarea economiei reale este misiunea lor de a exista. Avem un sistem bancar solid și sănătos. Ce e rău în asta? România are multe nevoi, dar resurse financiare puține. De ce să cheltuie bani într-un sector care merge prin investiții străine și să nu-i folosească în alte sectoare ale economiei reale (agricultură, infrastructură) sau sub altă formă de investiții financiare (Fonduri de investiții și scheme de garantare pentru IMM-uri)?
Ar trebui evitate țintele false! Aici nu avem o dilemă.