La Mulți Ani! Să ne felicităm că am supraviețuit prima recesiune și criză financiară din istoria României capitaliste. Cu chiu, cu vai, bumbăciți, dar suntem aici, acum. În cadrul monumental al sălii “Mitiță Constantinescu” din BNR, colectivul inimos de la Oxygen Events a organizat recent o dezbatere pe tema “Lecții învățate în 5 ani de Criză”. Care sunt lecțiile Crizei(*) și ce putea fi prevenit sau evitat în baza experienței din recesiunile anterioare?
Pe parcursul Crizei Financiare din 2007 – 2009, SUA a valorificat din plin experiența dobândită din Marea Depresiune Economică din 1929 – 1930. Istoric vorbind, se consideră că Banca Centrală a SUA (US Federal Reserve sau “Fed” pe scurt) nu a avut o politică monetară potrivită în timpul Marii Depresiuni. Atunci, Fed a redus creditul și masa monetară exact când era mai mare nevoie de ele. Americanii au învățat multe de atunci și asta s-a văzut în Criza Financiară recentă când au aplicat politici monetare stimulative și au scăzut dobânzile. Această susținere a lichidității în economie se numește “quantitative easing”, dar pe limbajul tuturor înseamnă “bani noi cu nemiluita la dispoziția celor care puteau să-i folosească pentru activități economice și crearea de locuri de muncă”.
Spre deosebire de SUA, Europa în timpul Marii Depresiuni Economice din 1929 – 1930 nu s-a confruntat cu o situație așa de dramatică și nu a învățat că măsurile fiscale de austeritate nu duc la o ieșire “cu cămașa curată” din recesine. Ce-și amintește Europa din acea perioadă este hiperinflația din Gemania care a contribuit la instaurarea fascismului și așa se explică poate de ce FMI a recomandat scăderea masivă a cheltuielilor publice și reducerea deficitelor bugetare. În plus, stiuația unor țări Euro cu situație mai dificilă – Grecia, Irlanda, Italia, Spania, Portugalia și Cipru, unde în mod legitim trebuiau impuse policiti de reducere a deficitului bugetar, au pus o presiune suplimentară pe autoritățile fiscale și monetare europene și au întârziat deciziile politice. Numai către sfârșit Banca Centrală Europeană a aplicat politici monetare stimulative la nivelul zonei Euro prin scăderea drastică a dobânzii de refinanțare și injecție de lichiditate suplimentară în piața monetară.
România, confruntată pentru prima dată cu o criză financiară într-o economie deschisă, a adoptat o combinație de politici fiscale de austeritate (reducerea drastică a cheltuielilor publice și creșterea impozitelor – TVA de la 19% la 24%) și politici monetare restrictive (un deficit de lichiditate în piața interbancară de peste 10% în 2008 – 2009 și creșterea dobânzilor de refinanțare). Din păcate, aceste măsuri reprezintă cele mai nefericite opțiuni din setul aplicat în SUA și zona Euro. Efectul a fost menținerea cursului pentru o perioadă relativ scurtă, urmată de o depreciere inevitabilă, scăderea PIB cu aproape 10% și pierderea a un milion de locuri de muncă. Măsurile de austeritate și-au atins obiectivul într-adevăr, dar numai cu acest preț. Deficitul bugetar a fost redus masiv de la 9% la 2% – 3% azi ca și deficitul de cont curent de la aproape 14% la sub 2% azi. Concomitent însă, creditul în economie s-a restrâns și consumul a scăzut.
Din conferința de la BNR am identificat 5 lecții care pot fi (și sper să fie) învățate de urmașii noștri:
1. Teoria economică, așa cum o învățăm la școală, a eșuat în prevenirea crizelor. Macroeconomia ca disciplină a apărut după Depresiunea din 1929 – 1930 cu scopul de a explica și preveni recesiunile. De-a lungul timpul s-au dezvoltat o serie de modele financiare care stau la baza cercetării economice si care au fost puse la îndoială în urma Crizei Financiare. Economia este un sistem adaptiv complex în care un rol important îl au structurile de tip rețea în care indivizii sunt implicați. De aici și noile modele macroeconomice care reflectă acest aspect și permit să se prevadă oarecum tranzițiile de fază majore ale economiei. Prof. Silviu Cerna abordează “Criza şi teoria economică” într-o lucrare remarcabilă publicată în revista Academica (nr. 7 – 8, iulie – august 2013) şi sugerează că este nerealist să se încerce explicarea proceselor macroeconomice pe baza comportamentelor individuale şi că este şi mai puţin justificat să se considere că economia în întregul său se comportă “raţional” sau “iraţional” ca şi cum ar fi un individ. Philippe Herlin, în lucrarea “Repenser l’economie” (www.edition-enrolles.com) pune la îndoială chiar premisele și instrumentele de analiză a modelelor financiare etc.
2. Politica monetară a Băncilor Centrale în lume este în convergență. În general, toate Băncile Centrale urmăresc stabilitatea prețurilor (inflația) și stabilitatea financiară (a sistemului bancar). Spre deosebire de Europa, SUA are ca obiectiv și gradul de angajare (șomajul). În anii Crizei recente am văzut că, în ciuda măsurilor de austeritate în țările Euro, Banca Centrală Europeană s-a apropiat în abordarea recesiunii cu politici monetare similare sau apropiate de Fed, adică scăderea dobânzilor și sporirea lichidității în piață. Chiar și Băncile Centrale din zona non-Euro se pliază în ultimul timp pe aceleași obiective, așa cum a făcut și BNR, dar numai în ultimul an. Totodată, stabilitatea financiară este aproape imposibil de mențiut în lipsa unei cooperări între băncile centrale din diferite țări europene. Pentru consolidarea și centralizarea măsurilor de supraveghere, Uniunea Europeană a constituit Uniunea Bancară pentru țările Euro și unele non-Euro. România a optat pentru Uniune.
3. S-a dovedit încă o dată că e nevoie de politici monetare și fiscale puternic anti-ciclice. Creșterea exuberantă din România în perioada 2004 – 2008 a fost susținută de consumul public și privat, pe fondul perspectivei de aderare la Uniunea Europeană și a liberalizării contului curent al balanței de plăți externe. Creșterea a fost stimulată și de politicile fiscale și monetare flexibile cum ar fi reducerea drastică a impozitelor, aprecierea susținută a monedei naționale și stimularea, pe cale de consecință, a importurilor de bunuri de consum.
Consecința accesului nelimitat la credite în valută și finanțarea dezvoltărilor imobiliare cu norme de creditare extrem de flexibile au dus la creșterea nesănătoasă a creditului, iar în perioada 2004 – 2008 nu s-a luat nici o măsură de temperare. Mai mult, pe fondul unui sentiment politic favorabil, a fost redus impozitul la cota globală de 16%. Nu se practică reducerea impozitului în perioade de boom! Este o măsură pro-ciclică, nu anti-ciclică!
Ca urmare a declanșării Crizei Financiare, BNR a introdus restricții la creditarea în valută. Efectele asupra României au fost ieșirile masive de capital și restrângerea finanțării externe, coroborat cu intrări de capital mai mici (sub forma investițiilor străine directe și a remiterilor muncitorilor români din străinătate). Autoritățile române au schimbat politicile monetare și fiscale flexibile, în perioada de creștere, în restrictive în perioadă de criză și recesiune, adică din nou pro-ciclice! BNR în Criza Financiară a adoptat aceleași măsuri cu care a eșuat Fed-ul în SUA în Marea Depresiune din 1929 – 1930.
Lecția este că trebuie aplicate politici anti-ciclice, adică restrictive în perioada de creștere nesustenabilă și flexibile, stimulative, în perioada de recesiune. Deci, cu toții, în cor: “pe timp de boom creștem dobânzile, pe timp de recesiune scădem dobânzile”.
4. Politici de dezvoltare și creștere economică prin economii private externe nu merg în România (încă?). Asta se referă la felul în care eu și alții ne-am cumpărat case pe credit dat de o bancă, credit care are la bază economisirile fermierilor din Danemarca, Norvegia etc. Accesul la astfel de credite în valută a dus la creșterea excesivă a consumului și a valorilor activelor imobiliare. Este una când valoarea apartamentului meu crește de la 100.000 Euro la 200.000 Euro pentru că România a devenit un centru puternic de tehnologie și manufactură și atrage capital și talent care cresc veniturile, competiția și prețurile. Este alta când valoarea crește doar că ne putem toți împrumuta ușor și putem să oferim mai mult pentru un apartament. Nu susțin că România nu a crescut deloc ca valoare adăugată în economie, dar o mare parte a consumului era pe credit.
Autoritățile au pierdut din vedere factorii interni care susțin o creștere sănătoasă: continuarea reformelor și ajustării structurale, creșterea productivității, stimularea economisirilor interne și investițiilor, dezvoltarea întreprinderilor mici și mijlocii. Un Raport al Băncii Mondiale detaliat (A Country Economic Memorandum, May 28, 2013, Report No.74635-RO) arată cum criza financiară din 2008 ”a scos la iveală slăbiciunile fundamentale ale economiei și politicilor în România” și face o serie de recomandări pentru punerea în valoare a avantajelor competitive ale țării, mai ales în sectoarele-cheie precum sectorul energetic, infrastructura și agricultura.
5. Rolul băncilor comerciale și politicile de creditare nu s-a modificat aproape deloc. Puține bănci comerciale sau de investiții au intrat în restructurare pe considerentul că sunt prea mari, prea complexe și prea volatile și că pun în pericol stabilitatea financiară (too big to fail). În SUA, soluția a fost fuziunea sau absorbția băncilor de invesții de către băncile comerciale (vedeți Merrill Lynch preluată de Bank of America), astfel cei mari au devenit și mai mari! Legislația pre-criză de separare a băncilor de investiții de băncile comerciale (Glass Steagall Act) nu a fost reinstalată, iar practica și atitudinea băncilor față de clienți se pare că nu s-au schimbat prea mult.
În Europa, câteva state (Anglia, Olanda) au trecut la restructurarea sau preluarea unor bănci comerciale, dar în rest nu s-a întâmplat mai nimic, nici măcar în țările cele mai afectate de recesiune! Noutățile în materie de supraveghere bancară – Basel 3 sau Uniunea Bancară la nivelul țărilor Euro – sunt mai degrabă de natură pro-cliclică, introducând restricții și limitări suplimentare într-o piață în care se reduc activele bancare pe cale naturală.
În România, unde unele bănci au suferit ca urmare a efectului de contagiune (mai ales de la băncile mamă), dar și datorită unui procent mare de credite neperformante (20%), și-au restrâns portofoliile și au devenit mai prudente, dar sunt într-o stare bună de capitalizare și solvabilitate. Cu excepția câtorva bănci mici, cu apetit de ducă, sistemul bancar este solid și continuă creditarea într-un ritm mult mai scăzut. Măsuri suplimentare de supraveghere descurajează creditarea în valută și au înăsprit condițiile generale de creditare.
Plus ça change, plus c’est la même chose!
(*) În România, declinul economic cel mai spectaculos a fost în 2009 (-6,6%) și 2010 (-1,1%), apoi o ușoară creștere în anii următori, culminând cu cel mai bun an 2013 (3,5%). Pare că nu am ieșit complet din recesiune dacă ar fi să-i ascultăm pe întreprinzători (parcă nu se mai termină!), deși politicienii declară răspicat că “în Europa criza s-a terminat” (F. Holland). Un optimism debordant stă la baza unor prognoze de creștere peste 3% în 2014 – 2015 la nivelul economiei mondiale, dar și în Europa. În ceea ce ne privește, România ar putea atinge chiar ritmuri de creștere de 3,5% – 4,5% în următorii ani.