Sunt unul dintre numeroşii români care iubesc Turcia şi pe turci, în ciuda faptului că în școala comunistă am învățat numai despre spolierea bieților valahi şi moldoveni de către Înalta Poarta, timp de peste 400 de ani, de la Mircea cel Bătrân (1418), până la ultimele domnii fanariote (1821) şi Regulamentele Organice (1830). Independenţa Principatelor Române avea să vină mai târziu (1877). Eroismul românilor din războaiele împotriva turcilor, de la numeroasele bătălii ale domnitorilor, până la războiul de independență împotriva Imperiului Otoman (1877), a fost descris de istorici, cântat de poeţi sau evocat de scriitori. Istoria națională consemnează în puţine rânduri alte bătălii, câştigate sau pierdute, decât cele împotriva turcilor, până la primul război mondial, război care marchează de altfel sfârşitul Imperiului Otoman şi nașterea Turciei moderne (1922).
Cea mai occidentală ţară musulmană
Kemal Ataturk, legendarul fondator al Turciei moderne şi primul ei Preşedinte, a împins poporul turc spre civilizaţia europeană a secolului XX şi a pus bazele secularismului în Turcia. Rolul lui în istoria Turciei, ca simbol pentru posteritate, este comparabil numai cu George Washington. Instituţiile, principiile constituţionale şi valorile de bază sunt încă în vigoare, apărate şi păstrate de către toate administraţiile de stat succesive, cu trimiteri la fondatorul Turciei, aşa cum în SUA se face permanent trimitere la „părinţii fondatori” şi la Constituţia din 1786.
Istoria contemporană a reevaluat în mare măsură prezentarea Imperiului Otoman, de la guvernarea, organizarea şi administrarea unuia dintre cele mai mari imperii, până la toleranţa faţă de minorități şi libertățile religioase. Construcția Turciei seculariste nu a fost probabil ușoară, dar a rezistat până în ziua de astăzi, iar turcii au devenit, de facto europeni. Elitele turceşti şi familiile înstărite au asimilat instantaneu îmbrăcămintea, mobilierul, obiceiurile şi chiar locuințele europene, iar Turcia a devenit în scurt timp cea mai occidentală ţară musulmană. Turciei de astăzi nu-i lipseşte nimic din ceea ce se găseşte într-o economie modernă şi într-o societate civilizată.
Două istorii cu multe puncte commune
Occidentalizarea României, care a început în secolul XIX şi devansează Turcia cu peste 60 ani, de la Alexandru Ioan Cuza (1859) la Kemal Ataturk (1922), este comparabilă, prin adoptarea de sus în jos a regulilor şi a instituțiilor europene. În timp ce ambele ţări s-au deschis lumii moderne, cu o evoluție poate în favoarea României în perioada interbelică, Turcia a luat mai mult avânt în perioada postbelică, în timp ce România a fost penalizată de comunism 45 ani (aproape tot avansul din sec XIX). Şi sunt încă diferenţe mari cantitative în favoarea Turciei (separate de mărimea ţării şi a populaţiei), în ceea ce priveşte dimensiunea economiei, produsul intern brut pe cap de locuitor, infrastructură, construcţii, obiective turistice şi altele. Dar după căderea comunismului şi mai ales după intrarea în Uniunea Europeană, România a avansat mai mult în privinţa calităţii instituţiilor democratice şi în actul de guvernare. România şi Turcia sunt membre NATO, au multe lucruri în comun din perspectivă istorică şi sunt astăzi foarte apropiate. Nu simţim povara sutelor de ani de Imperiu Otoman şi nici nu ne încrâncenează amintirea bătăliilor trecute.
Amintiri cu preşedinţii turci
Eu am descoperit Turcia în 1990, mai intâi oamenii şi apoi țara. Am întâlnit investitori străini reprezentați de turci, am întâlnit investitori turci corporatiști, am întâlnit politicieni turci care au venit în România. Ei erau capitaliști, ei cunoșteau şi lucrau într-o economie de piață. Economia de piaţă în Romania anilor ‘90 a început din bazarurile turceşti. Ieşeam şi noi în lume. Investitorii turci pe care i-am cunoscut, şi cu mulţi m-am împrietenit, au fost de o calitate ireproşabilă, cu deschidere şi practică internaţională, de la care aveam de învăţat. În anul 1991, l-am întâlnit la un dejun în Bucureşti, pe Preşedintele Turgut Ozal, o altă legendă a Turciei, artizanul reformelor economice ca prim-ministru în anii ‘80 (e adevărat, în timpul dictaturii militare a generalului Kenan Evren, căruia i-a succedat ca Preşedinte) şi care a relansat creşterea economică durabilă în Turcia, ale cărei efecte le vedem şi astăzi.
L-am întâlnit de mai multe ori, în perioada 1993-1996, în România şi în Turcia, pe următorul Preşedinte, pe Suleyman Demirel, venit aproape din puşcărie, unde l-au trimis militarii, după o carieră politică anterioară remarcabilă. Un om minunat, echilibrat cald şi fără niciun fel de resentimente faţă de ceea ce i se întâmplase după lovitura de stat şi, mai ales, fără gânduri de răzbunare. Am discutat multe proiecte economice. A încurajat investitorii turci să vină în România, ne-a încurajat pe noi să dezvoltăm proiecte pe care le-am văzut în Turcia – primul mall din Bucureşti, primele şcoli turceşti în România (în limba engleză); au fost reconstruite unele moschei (Medgidia, Ovidiu) şi a promovat neîncetat cultura şi obiceiurile turceşti.
O ţară prosperă şi modernă
Am început să vizitez Turcia, pentru prima dată, în calitate oficială, cu ocazia zilei noastre naţionale, pe 1 Decembrie 1994, pe care am sărbătorit-o la Izmir. Totul impresionant! De la atenţia cu care am fost înconjurat şi la lucrurile pe care le-am văzut, până la organizarea festivităţilor. Parcă România ar fi fost cândva puterea suzerană şi nu invers. Turcii nu poartă aura unui fost imperiu, nu au comportament de „stăpâni”, nu-şi arogă drepturi istorice (cum fac unii vecini vestici) şi au un comportament normal, prietenos, chiar cu o umilinţă nobilă. Sunt harnici, răbdători, serviabili, gazde de neegalat. Am întâlnit numai respect şi prietenie. Dar cea mai animată dezbatere am avut-o la Ege University în Izmir, cu ocazia unei prelegeri pe care am susţinut-o pe tema tranziţiei României la economia de piaţă. Studenţii au fost interesaţi de politicile sociale, de dezvoltarea economică si de săracie, de inechităţile sociale, precum şi de polarizarea societăţii. M-au impresionat gândirea independentă şi opiniile proprii – care ar trebui promovate în toate şcolile – bine conturate şi motivate. Se simţea un spirit contestatar, aproape anti-establishment, o nemulţumire faţă de actul de guvernare şi faţă de speranţele neîmplinite. Pare ca această generaţie a îngroşat mai târziu în Turcia rândurile clasei de mijloc, care îşi revendică drepturile economice, sociale, politice.
Era o periodă destul de agitată în Turcia, cu schimbări la nivel politic, premargătoare alegerilor care au adus la putere primul partid Islamist şi formarea guvernului Necmettin Erbakan (1996-97). Recep Tayyip Erdogan reprezenta facţiunea moderată a aceluiaşi partid şi era primarul popular al Istanbului (1994-1998).
L-am întâlnit pe Erdogan mult mai târziu (2006), în timpul unui dineu oficial la reşedinţa sa din Ankara, când devenise prim-ministru. Am apreciat guvernarea sa, care a atras mult clasa de mijloc şi antreprenorii turci (unii ziceau pe cei apropiaţi), a asigurat stabilitatea macroeconomică a ţării şi a avut ritmuri de creştere economică de 8-10%, superioare oricărei alte ţări. Prietenul meu turc care m-a însoţit la Universitate, un tânăr om de afaceri, la a doua generaţie, dintr-o familie care se trăgea din vremea lui Kemal Ataturk, era framântat atât de schimbările politice, cât şi de dezbaterea cu studenţii şi s-a arătat foarte îngrijorat cu privire la viitorul ţării. Eu am argumentat, la timpul respectiv, că Turcia este aşezată pe piloni solizi în drumul ei spre dezvoltare, bunăstare şi modernitate, după ce am văzut o clasă de întreprinzători turci şi companii cu actvităţi economice la nivelul celor întâlnite în Occident; o administraţie modernă, o generaţie tânară formată într-un spirit independent, participativ şi combativ, care va consolida o ţara evoluată. Eram convins că drumul Turciei moderne este ireversibil, tocmai pentru că era aşezat pe aceşti piloni şi nicio schimbare politică nu-i poate influenţa şi nu le poate schimba parcursul.
În anii 2000, am făcut parte dintr-un grup de reflecţie şi dialog, cu pretenţii de organizaţie regională – East European Cooperation Initiative (SECI) – iniţiat de americani pentru ţările balcanice şi central europene în tranziţie, cu sponsori regionali ca Italia, Austria, Grecia şi Turcia. Interesante dezbateri, proiecte şi chiar realizări. Din Turcia participa Rahmi Koc, seniorul celei mai bogate familii turce (poate la concurenţă cu Sabanci), cu investiţii şi afaceri în toate domeniile, de la banci, până la turism, de la maşini şi echipamente electrice la camioane, de la universităţi la proiecte sociale. Am remarcat încă odată, că nu exista nicio diferenţă faţă de multinaţionalele vestice, fapt care mi-a dat încrederea că evoluţia Turciei este ireversibilă. Am devenit apoi un turist împătimit, am bătut Turcia, de la Istanbul la Capadochia, de la Ankara la Antalya şi am desfăşurat activităţi diverse, plimbări cu yahtul, golf, plajă etc. Sunt un îndrăgostit de bucătăria turcească (au cel mai bun mic-dejun din lume, spunea un prieten englez). Anul trecut, am petrecut Revelionul la Istanbul, iar anul acesta am fost de Paşte în Anlatya (Belek), unde am prieteni (ei zic fraţi) turci. Credeam atunci cu îndârjire că Turcia este aceeaşi, mai dezvoltată şi mai prosperă, pe drumul ei modern, lansat de Ataturk.
Vânt de radicalizare ?
Am citit mult despre Turcia şi mai ales despre Imperiul Otoman. Ultima carte cumpărată din Istanbul „The Ottoman Endgame” (Sean McMeekin, 2015), mi-a dat o imagine completă şi detaliată a sfârşitului unei perioade istorice, cea otomană, şi începutul Turciei moderne pe care o ştiu. După recentele evenimente care au avut loc la Istanbul şi Ankara, este pentru prima dată când am îndoieli că Turcia modernă, occidentală, mai este pe drumul ei ireversibil. Bate un vânt de radicalizare tot mai intens, care o îndepartează tot mai mult de Occident şi de Europa. Şi de data aceasta tot de sus în jos. Să asistăm la sfârşitul Turciei moderne, seculariste, şi după aproape 100 de ani, să fim martorii unui nou început, care nu ştim unde va duce? Probabil că istoria şi timpul ne vor răspunde la această întrebare. Acum simt că nu mai sunt la mine acasă.