Poate pentru prima data in istorie, România este in alianțe puternice și durabile, de partea corecta a istoriei. Apartenența la Uniunea Europeană și NATO ii conferă bunăstare, siguranța și stabilitate, deși țara este vulnerabila social, politic, diplomatic și economic. Instituțiile fundamentale ale statului sunt fragile iar capacitatea militară și diplomatica slăbite. Statul însuși este la răscruce. Prioritatea fundamentala a României este consolidarea poziției in interiorul Uniunii Europene și NATO. Statutul de țara membra a Uniunii Europene ii conferă cea mai puternica poziție la frontiera estica, parte de facto și de jure din Europa Occidentala. Erodarea acestei poziții pe care ne-a hărăzit-o istoria (și din nou marile puteri), constituie o mare responsabilitate a tuturor conducătorilor de stat și a liderilor politici, care prin acțiuni politice deviationiste, naționaliste sau eurosceptice, risca sa-i marginalizeze pe romani și sa-i întoarcă din mersul lor natural pe calea modernității și a civilizației creștine.
Harta actuala a Europei se conturează dupa razboaiele napoleoniene, cind puterile învingătoare (Anglia, Austria, Prusia și Rusia) au stabilit la Congresul de la Viena (1815), un nou echilibrului între imperiile și regatele europene (Franța este marea putere învinsă), in baza raportului de forte a natiunilor învingătoare și a trupelor staționate in multe teritorii. Frontiera estica a Europei a fost amplu amputată la presiunea Rusiei și Prusiei. Polonia și România au fost cele mai afectate.
Împărțirea de la Viena a durat pina la Primul Război Mondial (Germania și Austria sunt marile puteri învinse), după care Conferința de la Paris (1919) dominata de noile puteri mondiale (Franța, Anglia și SUA, parțial Italia și Japonia), au retrasat harta Europei pe baza principiului autodeterminării natiunilor (susținut de SUA, dar aplicat numai in Europa), urmată de apariția multor state naționale independente. Rusia lui Lenin nu a participat la aceasta Conferința, pe fondul Tratatului de Pace separat cu Germania (Brest Litovsk) și al Revoluției bolșevice.
De data aceasta echilibrul fragil între marile puteri europene și mai ales dimensiunea sancțiunile impuse puterilor învinse au generat următoarea conflagratie mondiala. Al Doilea Razboi Mondial s-a încheiat cu victoria Puterilor Aliate (Uniunea Sovietica, SUA și Anglia, parțial Franța), care la Conferința de la Potsdam (1945), au impus multe dintre frontierele estice reluate din harta de la 1815 și tot ca atunci, in baza noului echilibru de forte și a prezentei trupelor rusești in multe tari europene. Cele mai afectate sunt tot România și Polonia (parțial recompensată de mișcarea graniței de vest).
Cele trei reuniuni multilaterale definesc și reiau granița Est-Vest a Europei, materializată in prezenta fizica, directa și indirecta, a Rusiei și respectiv a Uniunii Sovietice. Tarul Alexandru I in 1815, ca și Stalin in 1945 si-au argumentat pretențiile teritoriale pe prezenta trupelor in aceste teritorii. Invocând sacrificiile militare, umane si materiale, in luptele împotriva lui Napoleon, respectiv Hitler, conducătorii ruși nu au renunțat la pretențiile lor in timpul negocierilor cu Anglia și Austria (la Viena) sau cu America și Anglia (la Potsdam). Câștigurile teritoriale și stabilitatea frontierelor sale estice obținute de Prusia la Viena (aliat al Rusiei) au fost complet spulberate la Potsdam, unde Germania (inclusiv Prusia) a fost învinsă.
Aceste Conferințe de pace, definitorii pentru Europa, dar mai ales pentru intrarea Rusiei in Europa (începută de Petru cel Mare la 1700), au fost dominate de Marile Puteri. La Viena, Anglia, Austria, Prusia și Rusia, care au învins Franța (in ciuda faptului ca au fost peste 300 de participanti), iar la Potsdam, Anglia, SUA și URSS, care au învins Germania. Toate au urmat unor conflagrații europene multistatale și au fost precedate sau urmate de înțelegeri și tratate multilaterale sau bilaterale. Rusia a dat cele mai mari sacrificii de război, dar a fost și cel mai mare cistigator in urma acestor reuniuni. Dacă la Viena, frontierele imperiului tarist au avansat masiv pe teritoriul Țărilor Baltice, Poloniei și Romaniei, după Potsdam (și Yalta), frontierele controlate de lagărul socialist au ajuns in inima Germaniei, trecind ușor de România, Polonia, Ungaria și Cehia. De reținut ca argumentele și instrumentele au fost aceleași, indiferent ca au fost folosite de tarul Alexandru I sau de dictatorul comunist Stalin.
De la 1945 la 1989 URSS a avut cea mai avansată frontiere vestica in Europa. Spre deosebire de Viena, Potsadm și Yalta si-au produs efecte si dincolo de granițele Europei, in Asia (impartirea peninsuleleor Coreei și Vietnam, cu efecte și azi) și a declanșat războiul rece ( 1948-50), pe fondul folosirii și inventarii succesive a armelor nucleare de către Marile Puteri. Războiul rece se termina prin căderea regimurilor comuniste in Europa Centrală și de Est, unificarea Germaniei și dezintegrarea URSS (1989-1991). Frontiera estica europeană se muta masiv dincolo de Ucraina, impingind Rusia poate in cel la restrâns teritoriu de la Petru cel Mare, pe o linie verticala de la Sankt Petersburg la Rostow pe Don. Dominația sovieto-rusească pierde nu numai Țările Baltice și țările din Europa Centrală, dar parțial și Ucraina, Bielorusia și Moldova.
Viena a adus o stabilitate in Europa de 100 ani, pina la Primul Război Mondial, in ciuda unor conflicte bilaterale Franța-Germania, Rusia-Imperiul Otoman sau luptele de independența din Balcani, iar Potsdam menține stabilitatea de 70 ani, in ciuda războiului rece și a mișcărilor de eliberare naționala. Rusia a mai pierdut teritorii fata de imperiul tarist după Primul Război mondial. Rusia nu a participat la Conferința multilaterala de Pace de la Paris, dominta de Anglia, Franța și SUA, deși au participat mult mai multe tari, care a declanșat mai multe mutații de frontiere in interiorul frontierelor europene. Dezmembrarea imperiului tarist, ca mai tirziu dezmembrarea Uniunii Sovietice, au determinat mutarea frontierei europene mai la Est decit cele stabilite la Viena (Țările baltice, Polonia, România).
Fără conflagrații mondiale sau europene, fără conferințe, înțelegeri sau tratate de pace multilaterale ( cu excepția probabil a întâlnirii Bush – Gorbaciov in Malta, 1989), Europa s-a schimbat fundamental prin efort propriu, spre o zona stabilă și prospera, incepind cu constituirea Uniunii Cărbunelui și Oțelului, a Pietei Comune (Tratatul de la Roma, 1957) și a Uniunii Europene a celor 28 state, cu o populație de peste 500 milioane de locuitori (mai mult decit SUA și Rusia, principalii parteneri sau adversari euro-atlantici). Pe cale pașnica frontiera vestica europeană occidentala este cea mai avansată in istorie, după extinderea Uniunii Europene cu Țările Baltice, Polonia și România.
In ultimii 200 ani frontiera estica europeană, cu societăți deschise și democratice, și cu economii de piața, se consolidează pe linia cea mai avansată și stabilă.Cea mai avansata posesiune rusească a rămas Kaliningrad (aparținând Prusiei după Conferința de la Viena), ca o moștenire rusească de la Stalin (Potsdam), după dislocarea populatiilor germane din teritoriile estice ca urmare a cuceririlor sovietice in al doilea război mondial. Sufocați probabil de cel mai mic teritoriu pe cale l-au avut in ultimii 300 ani, Rusia începe o ofensiva către Vest și recuperarea prin forța a unor teritorii (incepind cu Peninsula Crimee, dar probabil Transnistria și altele).
România a făcut obiectul unor schimbări a frontierei Estice in linie cu miscarile istorice a frontierelor europene. La Viena, Paris și Postdam, Marile Puteri au negociat și hotărât teritorii românești fără participarea României (ca și fără participarea Poloniei, Țărilor Baltice sau Greciei). Imperiul Otoman nu a participat la Conferința de la Viena, ci era numai informat asupra hotărârilor printr-un ambasador plenipotențial. Tarul Alexandru I a cerut la Viena recunoașterea frontierei stabilită prin Tratatul de la București din 1812, prin care Imperiul Otoman a cedat Rusiei teritoriul românesc interne Prut și Nistru (Basarabia). Planul țarului era ca ulterior sa ocupe Moldova si Valahia, astfel incit imperiul sa ajungă cu frontiera in Serbia. Acțiunile militare pe teritoriul României in prima jumătate a sec XIX confirma aceste intenții, dar tot intervenția Marilor Puteri au oprit aceasta expansiune (Războiul Crimeei si Acordul de la Paris, 1856). La Podsdam, Stalin ( si Molotov) a pretins recunoașterea frontierei cu România stabilită prin Acordul Ribbentrop – Molotov (fără sa-l numească astfel!), adică revenirea la frontiera recunoscuta la Viena in 1815 (și ceva pe deasupra), materializată la Yalta printr-o bifa a lui Churchill (înțelegerile la Yalta au fost verbale, sau note personale, care nu s-au păstrat decit in amintirea participanților).
Frontiera de Est a României a fost stabilită numai prin negocieri și înțelegeri între marile puteri, pe cale …diplomatica, in ciuda faptului ca trupele românești au ajuns la Chișinău in primul război mondial, sau pina la cotul Donului, ca urmare a intervenției antonesciene nefericite, alături de Hitler, in al doilea război mondial. In primul război mondial, România a luptat mai mult pentru frontierele sale, atite pe front cit și la Conferința de pace de la Paris. Dar la Viena in 1815, România era parte din Imperiul Otoman, iar la Potsdam era deja sub ocupație sovietica și de facto parte din Lagărul Comunist. Perspectiva istorică ne dovedește ca România nu poate consolida sau schimba frontiera de Est prin forte proprii. A evacuat teritorille nord-estice in 1939, fără sa opună rezistența, deși țara era mai europeană si mai puternica militar și economic decit azi (in termeni comparativi). Iar diplomația Regelui Carol II ( turneele in Anglia și Franța, dar și in Germania), nu au dat rezultate, spre deosebire de diplomația Reginei Maria in primul război Mondial.
Harta Europei a fost conturata prin înțelegeri între Marile Puteri sau cu acordul acestora. Țările mici au participat in cele mai multe cazuri, militar sau diplomatic, dar pierderile sau cistugurile lor au fost determinate de poziția lor de partea corecta (right side) a istoriei. România a jucat o singura data rolul de mare putere intr-un conflict zonal (Razboaiele balcanice, 1912-13) și și-a însușit trofeul. A fost de partea corecta a istoriei in Primul Război mondial și a obținut, prin sacrificii militare și eforturi diplomatice, reîntregirea țării la Conferința de la Paris. In Razboiul de Independența împotriva Imperiului Otoman (alături de Rusia), deși a luptat activ pentru independența, a pierdut teritorial trei județe in Est.
Bibliografie selectiva:
- Thierry Lentz : Le Congres de Vienne. Une refondation de l’Europe.Perrin, Paris, 2013;
- Margaret MacMillan: Paris 1919, Six Months that change the World, Random House, New York, 2001;
- Michael Neiberg : Potsdam. The End of World War II and the Remaking of Europe, 2015