Ecourile crizei financiare din
2008-2009 nu s-au stins definitiv și iată că intrăm în alta, de data aceasta nu
financiară, ci una de producție și de consum, oprite administrativ din cauza
crizei sanitare (pandemiei), fără legătura cu resursele economice și
financiare.
Are cu
toate acestea o trăsătură comună – lipsa de lichiditate, datorită scăderii
fluxurilor de numerar și a încasărilor din vânzări, în unele cazuri până la dispariție.
Banii nu mai circulă în economie cu aceeași viteză și nu în cantitățile
(sumele) anterioare.
În prima
criză, din cauza epuizării resurselor din sistemul financiar bancar, datorită
expunerii supradimensionate și asumării unor riscuri disproporționate, băncile
s-au văzut în situația de a nu mai injecta lichidități în economie care să
susțină producția și consumul. Pe cale de consecință, produsul intern brut a
scăzut în majoritatea țărilor, dar pentru o perioadă scurtă (1-2 ani). Probabil
analiștii ar considera că recesiunea declanșată de criza financiară a fost de
tip “V”, cu o revenire rapidă a creșterii economice, pentru că atât structura
producției cât și cea a consumului au rămas neschimbate, potențate numai de
infuzia de capital și de finanțare.
Ajustarea
economiilor a început cu instituțiile financiare, având în vedere dimensiunea
și diversitatea produselor lor, în principal bancare, cu un mix de riscuri
nesustenabil, care a generat un volum uriaș de credite neperformante. Au fost
instituții bancare care au dispărut complet (de fapt înghițite de alte bănci,
vezi celebra Bear Stearns), au avut loc fuziuni (mai ales în SUA), sau divizări
(multe în Europa), cu scopul de a reduce și controla riscurile din portofolii,
prin consolidarea sau separarea bilanțurilor și refacerea lichidității.
Dar munca
cea mai grea, și cea mai lungă, a fost “curățarea bilanțurilor” și reducerea
substanțială a creditelor neperformante (care ajunseseră până la 25% din
portofoliu). “Curățenia“ a însemnat reducerea expunerilor sau chiar retragerea
liniilor de finanțare pentru producția nesustenabilă, ceea ce a generat
implicit restructurări în economia reală. Ani de zile mai toate băncile au
înregistrat pierderi și au consumat din capitalul lor social. Și-au restrâns, în
consecință, și liniile de finanțare, iar gradul de intermediere bancară a
scăzut. Concomitent, ponderea finanțării bancare a scăzut și au crescut
finanțările ne-bancare (prin piețele de capital sau instituțiile ne-bancare). În
România, cea mai mare creștere a înregistrat-o creditul furnizor, transformat
cu timpul în “arierate”, care constituie încă o enigmă despre cum vor fi
recanalizate în economia monetară. Probabil aceste finanțări nu vor fi ușor
înlocuite nici de ajutoarele de stat care urmează a fi distribuite.
Unele
instituții bancare au început restructurarea imediat după criză, ceea ce le-a
creat un avantaj competitiv după un deceniu (au avut timp să investească
ulterior în modernizare și dezvoltare de produse și servicii noi). Dar alte
bănci, probabil într-o situație mai bună după criză, nu au terminat încă
procesul de restructurare nici acum (unele bănci italiene sau chiar Deutsche
Bank, cu pierderi câțiva ani la rând, etc), ceea ce constituie încă o dificultate
în criza actuală (băncile nu vor beneficia de asistența publică împotriva
pandemiei).
Dar
restructurarea și consolidarea sistemelor bancare au fost și rezultatul unui
proces coordonat și centralizat, al politicilor publice de supraveghere bancară,
tot mai prudent și mai exigent, la nivel normativ și instituțional (Băncile
Centrale), astfel încât avem azi un sistem bancar solid, bine capitalizat, cu
portofolii sănătoase. Din cauza creșterii ratei de capitalizare, marja de venit
a băncilor europene este cu mult sub cea a băncile americane, iar orice
creștere a riscurilor și a creditelor neperformante poate să afecteze
funcționarea însăși a intermedierii bancare, pentru susținerea reluării
activității economice.
Criza
actuală este mult mai complicată și mai profundă, în ciuda resurselor
financiare publice mult mai mari, angajate și anunțate de mai toate țările și de
Uniunea Europeană. Pentru că, de data aceasta, injecția de finanțare publică nu
mai potențează un model de producție și consum cunoscut, existent (ca în criza
anterioară), ci o structură de producție în transformare, ca urmare a
schimbării substanțiale a cererii de consum, determinată de restricțiile
pandemiei. În fața certitudinii că vom trăi cu spaima virusului necontrolat,
cel puțin câțiva ani, este de așteptat ca oamenii să-și schimbe stilul de viață
și nevoile de consum în mod corespunzător. Există numai firave indicii despre ce
sectoare (industrii) vor crește și care vor scădea. Acum nu știm însă cum va
arăta economia anul viitor și vor fi extrem de dificil de refăcut planurile de
afaceri și prognoza fluxurilor de numerar (o condiție prealabilă oricărei
finanțări).
Deocamdată,
resursele publice, puse la dispoziția angajaților, companiilor și întreprinzătorilor,
finanțează producția existentă, pentru care nu știm dacă mai este cerere.
Creșterea economică trecută s-a bazat, în principal, pe stimularea consumului,
care nu mai funcționează, pentru ca ne așteptăm ca și consumul să scadă, cel
puțin anul acesta și anul viitor, și/sau să se modifice semnificativ. De aceea
problema constă, acum, în restructurarea microeconomică, la nivelul
întreprinderilor, în special cele mici și mijlocii, care vor fi nevoite să-și revizuiască
modelele de afaceri, produsele sau serviciile, ajustate la noua cerere, internă
sau externă. Și abordarea va trebui să fie in etape și scenarii pe termen
foarte scurt.
Cu toate
liniile de finanțare generoase, dacă producția nu crește, nu aduce venituri și
numerar, resursele publice fie nu pot să fie folosite, fie sunt folosite
degeaba. În cele mai multe cazuri, pentru creditare, garanțiile de stat sunt
necesare, dar nu și suficiente. Este de așteptat ca, în procesul de distribuție
a finanțării și analiză a dosarelor, să escaladeze reclamațiile și tensiunile
între participanți (cum am văzut deja în Franța), din cauza multor necunoscute,
dar mai ales plecând de la premiza că finanțările garantate de stat sunt
necondiționate. În spiritul solidarității impuse de situațiile excepționale,
toți participanții la viața economică trebuie să facă ceva, dar mai ales
beneficiarii de asistență pentru redresare și/sau supraviețuire. Desigur că, în
acest proces, băncile vor fi ținta nemulțumirilor.
Actele
normative adoptate recent pentru neutralizarea efectelor economice ale
pandemiei (mai ales cele privind suspendarea plății ratelor) transferă deja,
către băncile comerciale, costuri și riscuri greu de acoperit sau gestionat. Urmează
cu siguranță multe alte amendamente și inițiative, de sporire a pachetelor de
facilități. Dacă la sfârșitul perioadei de creditare, rescadențare sau
suspendare a ratelor, beneficiarii nu generează venituri corespunzătoare pentru
plata creditelor, ele se transformă în credite neperformante, ridică costurile
băncilor și fac și mai dificilă creditarea ulterioară. În plus, toate liniile
de finanțare (pasive), pe care stau portofoliile de credite rescadențate (active),
sunt purtătoare de dobânzi, care trec direct pe costurile băncilor, din moment
ce ratele suspendate sunt scutite de dobânzi. Vor fi afectate nu numai
profiturile, ci și capitalizarea. Și este greu de argumentat că recesiunea, care a început, va fi tot una de tip “V”, adică
foarte scurtă.
Se
conturează un risc major, ca problemele de lichiditate din economia reală să
fie transferate în sistemul financiar, unde băncile să nu poată absorbi costuri
și să-și asume riscuri acumulate, fără să genereze riscuri financiare
sistemice, precum în criza anterioară. Relaxarea politicii de supraveghere
bancară (nu încă și nivelul de capitalizare) permite băncilor să evite,
deocamdată, constituirea de provizioane (deci costuri) pentru anumite categorii
de credite, dar nu le scutește nimeni de suportarea acestor costuri ulterior,
dacă volumul creditelor neperformante se acumulează latent și va exploda în
următoarele 9-12 luni, sau chiar mai târziu. Se poate astfel distruge tot ce
s-a construit, cu migală, în ultimii 10 ani, fără nicio centură de siguranță.
Și atunci reluarea creșterii economice va fi imposibilă. Atenție, cum zice
francezul, să nu “deshabiller Pierre, pour habiller Paul”!
Skip to content
