Acum șase luni, Coronavirus nu a apărut în nicio prognoză economică și nici
nu a fost menționat în vreo analiză a riscurilor potențiale, care să influențeze
cu atâta forță funcționarea normală a economiei mondiale, anul acesta sau chiar
până la sfârșitul deceniului. Dar în numai două luni (ianuarie – februarie),
producția industrială a Chinei a scăzut cu 13,5%, vânzările cu 20% și
investițiile cu 24% (The Economist), după izolarea completă a unei singure
regiuni din cauza Covid-19 (Wuhan), iar la mai puțin de o lună de la primele
acțiuni de izolare din Italia (Lombardia, Veneto), Europa și America de Nord
sunt practic închise în totalitate. Instituții fundamentale ale pieței unice
europene – libera circulație a persoanelor și a forței de muncă – au fost suspendate, iar producția de mărfuri și servicii este întreruptă în cea mai mare
parte, ca urmare a măsurilor impuse de gestionarea crizei sanitare și
umanitare.
Deocamdată, lumea gestionează numai criza sanitară pentru salvarea vieților
omenești, cu orice preț, în principal din resursele naționale. Este prea
devreme să avem date statistice cu privire la situația economiilor în trimestrul
I/2020, dar restricțiile se extind de la o zi la alta. Pachetele de asistență
publică, anunțate deja pentru compensarea efectelor economice, depășesc cu mult
volumul asistenței pentru asanarea crizei financiare din 2008. Din această
perspectivă, impactul trebuie sa fie unul major, având în vedere incertitudinea
duratei și amploarea crizei în continuă răspândire geografică.
Este foarte greu, dacă nu chiar imposibil, să punem acum un diagnostic sau să identificăm soluțiile. Asistența publică este anunțată la pachet, fără multe detalii, dar tinde chiar către 10% din Produsul Intern Brut (Germania). Se preconizează un amestec de soluții pentru economia reală, dar și economia monetară, cu o dimensiune macroeconomică, dar și microeconomică, pe termen scurt și termen mediu. Cele mai active sunt băncile centrale, care adresează în principal criza de lichiditate, prin soluții deja cunoscute din criza financiară precedentă.
Criza de lichiditate din 2008 a avut însă un caracter sistemic, localizată la nivelul instituțiilor financiare (too big to fail), identificată în bilanțurile contabile și dimensionată cu ușurință. Injecția de resurse din sectorul public s-a făcut țintit, deficitele acoperite dintr-o dată, ca să protejeze economia reală, restructurată ulterior prin contribuția sistemului bancar. După o contracție scurtă, de 2-3 ani, economiile naționale și-au revenit și au înregistrat, de atunci, o creștere continuă. Absorbția pierderilor din bilanțurile băncilor (faimoasele NPL – credite neperformante), restructurarea companiilor și plata datoriilor au fost realizate într-o perioadă de 5-10 ani.
De data aceasta, primul efect asupra economiilor este tot o criză de lichiditate, dar împrăștiată în sume individuale mult mai mici, la nivelul operatorilor economici de producție și servicii, de la producători independenți, întreprinderi mici și mijlocii, până la marile corporații. Suma agregată a acestor deficite este însă substanțială (neidentificată încă) și provine din blocarea producției și livrărilor, prin dispariția pieței (ex. turism, transporturi etc) sau prin măsurile de izolare impuse de autoritățile guvernamentale, care antrenează în lanț diminuarea substanțială a veniturilor și încasărilor, în timp ce cheltuielile se mențin (în principal cu forța de muncă). Salariații sunt direct afectați din cauza presiunii pe veniturile angajatorilor, iar persoanele cu activități independente prin dispariția sau reducerea comenzilor. Guvernul României a aprobat deja, pentru o perioadă limitată, plata drepturilor salariale din fonduri publice, în regim de șomaj tehnic. Alte cheltuieli operative pot fi acoperite prin facilitățile bancare existente, în cadrul unor acorduri de amânare și/sau rescadențare a ratelor la credite, inclusiv prin folosirea garanțiilor de stat.
Spre deosebire de criza financiară, băncile nu au nicio problemă de lichiditate, alta decât toate celelalte entități economice, respectiv izolarea, șomajul tehnic și eventual reducerea activității. Deocamdată, bilanțurile lor sunt sănătoase, capitalizarea este solidă și au portofolii cu nivel de risc acceptabil. În perspectivă, există însă riscul să acumuleze un volum substanțial de credite neperformante (NPL), în principal din portofoliile existente. Este esențială gestionarea situației în condițiile facilităților de lichiditate oferite de banca centrală și/sau de trezoreria statului, care să acopere expunerile suplimentare din prelungirea și rescadențarea liniilor existente, ca și pentru facilitățile noi. Se înțelege, cu o politică de supraveghere mai permisivă și cu un apetit de risc mai flexibil, cel puțin pe o perioadă de 6 luni. În acest timp, agenții economici trebuie să-și revizuiască proiecțiile de venituri și încasări, în vederea îmbunătățirii lichidității, sau/și sa-și revizuiască, restrângă sau restructureze activitatea, în contextul mutațiilor din piață și a profilului consumatorilor. Nicio finanțare nu poate fi făcută decât plecând de la un plan de activitate realist și de la proiecții de cash-flow credibile. Aici se pot întâmpla mutații majore, până la resetarea întregului model de business și redimensionarea activității.
Este de așteptat ca în România să existe resurse financiare suficiente pentru compensarea unor pierderi temporare, determinate de întreruperi de activitate sau restructurări, dar depinde numai de durata crizei și de capacitatea de absorbție a fiecărei societăți comerciale, în noile condiții de piață. Suspendarea Pactului de Stabilitate în UE (care înlătură limitarea deficitului bugetar la 3%), dă frâu liber autorităților să cheltuie oricâte resurse consideră că au nevoie, pentru sănătatea populației și refacerea economiilor. Nu avem încă estimări oficiale, pe date agregate, privind scăderea economiei în 2020. Estimările analiștilor par încă optimiste (BRD, scădere PIB in 2020 de până la 7%). Dar cel mai probabil autoritățile (de așteptat Comisia Națională de Strategie și Prognoză?) vor lucra pe scenarii mobile, funcție de scenariile crizei sanitare. În cel mai bun caz, anul 2021 va fi unul de stabilitate și consolidare, iar revenirea pe creștere în 2022.
Cheia succesului în această încercare nemaiîntâlnită stă în colaborarea
autorităților publice cu sectorul privat. Nimeni nu deține soluția și nici cheia
seifului cu bani pentru rezolvarea problemelor. Distribuirea resurselor și
absorbția lor la o multitudine de beneficiari, în spiritul proporționalității
și echității sociale, este o mare provocare.
Avem o necunoscută la capacitatea de distribuție, mai ales când este vorba de fonduri publice, care sunt solicitate în această perioadă cu mult peste resursele pe care le deține statul. Atât accesul la fonduri cât și absorbția lor presupun abordări instituționale noi, digitale, dar și un management profesionist al proiectelor. Acestea se pot externaliza la instituțiile financiare publice și private sau la entități de servicii profesionale.