Pandemia Coronavirus marchează, oarecum neașteptat, un secol de la ultima epidemie “globală” (gripa spaniola), după un conflict mondial devastator (Primul Război Mondial) și după cel mai mare “cutremur” geo-strategic, urmat de dispariția imperiilor (țarist, habsburgic, otoman), și de reașezarea granițelor naționale sau apariția de noi state (mai ales în Europa). Mondializarea războiului și transformările fundamentale care au avut loc după, într-o perioadă relativ scurtă (1914-1920), au deschis o nouă epocă în relațiile internaționale. Începe un ciclu lung, dar continuu (cu excepția următorului război mondial), de dezvoltare a schimburilor comerciale și a pietelor financiare, de deschidere dar și de interdependență a economiilor naționale, pe baze noi, democratice. Societatea Națiunilor (1920), a reprezentat o schimbare radicală a gândirii politice, față de ultimele sute de ani precedenți și a lansat diplomația multilaterală. Interesant că, și atunci, Statele Unite ale Americii au jucat un rol determinant în soarta războiului și a schimbărilor radicale care au urmat, promovate de președintele Woodrow Wilson, dar Congresul a blocat ratificarea Tratatul pentru Societatea Națiunilor, iar SUA nu a participat la dialogul politic multilateral din perioada interbelică.
Probabil că pandemia de gripă spaniolă a fost primul fenomen global (a bântuit pe mai multe continente), in contextul unui început firav de instituționalizare a relațiilor multilaterale între state. Milioane de victime, în condițiile unor sisteme sanitare naționale rudimentare, izolate, fără niciun fel de asistență sau schimb de experiență între state. Evoluțiile ulterioare, cu oscilații și vulnerabilități, au condus la creșterea continuă a calității asistenței medicale, la descoperirea de noi medicamente, vaccinuri și tratamente tot mai eficiente. Lumea, în ansamblu, este tot mai pregătită pentru controlul și eradicarea molimelor și a bolilor infecțioase. Dar asta în cadrul unor state tot mai puternice, tot mai organizate și dezvoltate. Îngrijirea medicală și combaterea bolilor este parte din creșterea economică, a bunăstării și a calității vieții, în contextul dezvoltării cooperării internaționale și a creșterii schimburilor economice între state. După Primul Război Mondial, economiile naționale s-au deschis tot mai mult către exterior, capitalizind beneficiile din comerțul, finanțarea și investițiile internaționale, iar fluxurile de mărfuri și financiare s-au diversificat și in afara zonelor coloniale și a imperiilor. Societatea Națiunilor, care a funcționat până în 1946, acoperea nu numai relațiile politico-diplomatice, dar era și cadrul de negociere a relațiilor comerciale și financiare.
România, ieșită din Primul Război Mondial întregită, ca stat național unitar format din toate provinciile istorice, a intrat, de la început, în instituțiile multinaționale (Societatea Națiunilor) și în efervescența schimburilor internaționale de mărfuri și fluxuri financiare. Partidul Național Țărănist, de sorginte ardeleană, apărut în cadrul Imperiului Habsburgic, a guvernat cu politica “porților deschise”, încurajând investițiile străine și finanțarea externă în România, în competiție cu Partidul Național Liberal, care a promovat politica “prin noi înșine”, și, cumva, a “porților închise”. Au apărut, ca și azi, investiții străine în sectoare importante (petrolier, telecomunicații, auto, construcții de mașini etc), în alternanță cu investiții naționale, s-a apelat la împrumuturi externe (inclusiv supravegheate de consilieri ai Societății Națiunilor) și au fost stimulate exporturile de produse românești și importurile de tehnologii, echipamente industriale, dar și bunuri de consum (de lux). Este evident că resursele străine utilizate, au accelerat procesul de dezvoltare și emancipare a economiei și societății românești, de formare a clasei de mijloc, alături de mari industriași români, și ridicarea nivelului de trai în ansamblu, inclusiv asistența sanitară și combaterea bolilor.
Explozia interdependențelor și armonizării relațiilor politico-diplomatice, comerciale, financiare, de investiții și producție, se produce după al Doilea Război Mondial. Pacea este nu numai o dorință, ferecată în tratate diplomatice, ci este abordată ca o realitate, care face parte din viața zilnică a oamenilor. Sub impulsul suferințelor celui mai mare război, la numai două decenii de la precedenta conflagrație mondială, statele explorează noi instrumente și instituții de consolidare a păcii. Se construiește un sistem solid, complet și diversificat, de instituții și reguli de guvernanță a relațiilor internaționale, care să asigure stabilitatea și dezvoltarea continuă a bunăstării economice și sociale. Au fost promovate, concomitent, inițiative publice și private, care au condus la integrarea fără precedent a piețelor de bunuri și servicii, ca și a piețelor financiare.
A fost înființată Organizația Națiunile Unite (ONU), în 1945, și un sistem de organizații economice și financiare, pentru țările occidentale și lumea liberă, cu rolul de a gestiona, printr-un sistem de acorduri multiple, liberalizarea continuă a schimburilor comerciale (GATT, devenită ulterior Organizația Mondială a Comerțului), a finanțării dezvoltării (Banca Mondială) și a stabilității valutare (Fondul Monetar Internațional). Pe lângă instituții financiare publice, la nivel global și regional, piețele și instituțiile financiare private au cunoscut o aliniere și dezvoltare accelerate, facilitând accesul la resurse al tuturor țărilor și participanților la economia mondială. Liberalizarea, alinierea și integrarea piețelor, financiare și de mărfuri, care au sporit continuu gradul de interdependență și globalizare, au urmărit creșterea competitivității, diversificarea produselor, scăderea prețurilor, concomitent cu transferul de tehnologii și facilitarea accesului populațiilor de consumatori, din tot mai multe țari, la tot mai multe produse și servicii. Piețele au devenit mai eficiente și mai productive, conducând la creșterea bunăstării și a nivelului de trai, atât în țările dezvoltate, cât și în țările în curs de dezvoltare sau subdezvoltare.
Războiul rece a divizat Europa, iar în căutarea celor mai bune cîi de acces la bunăstarea și propășirea propriilor popoare, țările occidentale au găsit formule de integrare economică, pragmatice și eficiente, începând cu Comunitatea Economică a Cărbunelui și Oțelului, și ulterior Comunitatea Economică Europeană sau Piața Comună (1957). În paralel, zona comunistă europeană a încercat o integrare a economiilor țărilor aliate în jurul URSS, în Consiliul de Ajutor Economic Reciproc, dar care a centralizat slăbiciunile și vulnerabilitățile economiilor ineficiente, controlate de partidele comuniste. Statele Unite ale Americii, devenit lider mondial militar, politic și economic, participă activ la fondarea instituțiilor multilaterale, universale, dar și la consolidarea și apărarea lumii occidentale (Planul Marshall și NATO).
În timp ce lumea occidentală a cunoscut, în perioada postbelică, o dezvoltare fără precedent și asigurarea unui nivel de trai ridicat pentru toți membrii societății, eliminarea sărăciei, reducerea disparităților sociale și îmbunătățirea serviciilor publice (sănătate, educație, infrastructură), în România, comunismul a decuplat economia și societatea, de la valorile de bază ale civilizației creștine și a eșuat, după aproape 50 de ani, un experiment de economie centralizată, de stat, pe bază de prețuri controlate și planificare rigidă. Obiectivul principal a fost înlăturarea inegalităților sociale și egalizarea nivelului de trai al populației, pe seama desființării “claselor sociale”, naționalizării “mijloacelor de producție” (în mâinile clasei muncitoare), suprimării democrației și a economiei de piață. Politica de asigurare a locurilor de muncă și a nevoilor de bază ale populației, a condus la alocarea subiectivă, distorsionată și ineficientă, a resurselor în economie, care a sfârșit prin egalizarea în sărăcie și chiar foamete. Experiment politic, social, economic și cultural nereușit, care a distrus două generații, și ale cărui efecte se mai văd și astăzi.
România a întrerupt brusc, odată cu instalarea comunismului, relațiile cu lumea occidentală, reluate după intrarea în Organizația Națiunilor Unite (1955). Politica de industrializare forțată a creat nevoia de importuri masive de utilaj tehnologic și materii prime, din țările occidentale, încă din anii ’60, timp de două decenii. În această perioadă, pe fondul unei simulări înșelătoare de liberalizare economică, dar și a unei disidențe politice față de URSS, România a reușit să acceseze (1972) organismele financiare (Instituțiile de la Bretton Woods) – Fondul Monetar Internațional și Banca Internațională de Reconstrucție și Dezvoltare – precum și Acordul General de Tarife și Comerț (GATT), în care se negocia liberalizarea comerțului Internațional, și a obținut preferințe vamale cu SUA, în baza unui acord comercial bilateral.
Acest cadru internațional, obținut de o diplomație agresivă, a facilitat accesul la credite externe, pentru investiții și dezvoltare, precum și intrarea României pe piețele internaționale. Dar formalismul, mimetismul diplomatic și vulnerabilitățile unei economii bazate pe alte principii și valori decât ale lumii occidentale, au ruinat tot edificiul construit cu instituțiile internaționale și țările cu economie de piață, astfel că după intrarea în încetare de plată (1981), România s-a retras tot mai mult de pe piețele internaționale și și-a deteriorat constant poziția în relațiile cu partenerii externi (a pierdut și preferințele vamale cu SUA). A redus substanțial importurile (considerate “rele” pentru economie), încercând să-și reducă dependența de furnizori străini, și a dus o politică forțată de export (cu orice preț), pentru plata datoriei externe. Odată cu ultimele rate la împrumuturile externe, economia țării era extenuată și izolată de dezvoltările tehnologice, iar populațiă țării, sărăcită și înfometată. A urmat cel mai scăzut nivel al relațiilor internaționale, o participare periferică la comerțul internațional și ieșirea completă de pe piețele financiare. Complet izolată, România a înregistrat în deceniul 1980-89 și cel mai scăzut nivel de trai, iar economia era prăbușită.
Printr-un salt de 80 ani, România este, din nou, integrată complet în economia mondială, mult mai deschisă și globalizată decât atunci când a părăsit-o. După o tranziție la economia de piață lungă, oscilantă și încă neterminată, România este membră a Uniunii Europene, cea mai avansată formă de integrare multistatală occidentală și parte a pieței unice europene de bunuri, servicii și forță de muncă. A fost realizată circulația liberă a mărfurilor, banilor și populației. Comerțul exterior a crescut de peste 10 ori, cu o industrie complet reconstruită și tehnologizată, iar investițiile străine dețin o pondere dominantă în produsul intern brut. După 30 de ani de la căderea comunismului, România cunoaște unul din cele mai înalte ritmuri de creștere economică și a nivelului de trai.
La o suta de ani de la “gripa spaniolă”, care a marcat începutul unui secol de creștere continuă a dialogului multilateral între state și a interdependențelor economice, culminând cu “globalizarea” tehnologiilor și a producției, pandemia Coronavirus coincide cu începutul unui proces invers, de de-globalizare, pe care îl stimulează. Desigur ca sunt multe interpretări, explicații și motivații ale globalizării, dar, în esență, globalizarea piețelor a condus la creșterea competitivității în producția de bunuri și servicii, iar instituționalizarea relațiilor politice și diplomatice a asigurat pacea, stabilitatea și continuitatea procesului de dezvoltare. Și toate acestea în beneficiul bunăstării și calității vieții oamenilor din toată lumea. Inversarea procesului, de “de-localizare” în teritoriul național, pentru pandemie are o motivație sanitară, dar începuturile de “de-globalizare” lansate de Administrația SUA mai ales, are mai degrabă o motivație politica și ideologică. Și de data aceasta, Președintele american Donald Trump, pivotul destructurării sistemului de instituții internaționale, în sens invers lui W.Wilson, care a început construcția instituțională multilaterală, acționează în opoziție cu Congresul, care susține sistemul consolidat al relațiilor și diplomația multilaterală internațională.
De aceea, procesul de de-deglobalizare este la răscruce, în împrejurările defavorabile ale pandemiei, susținut de factori subiectivi, dar și obiectivi (securitatea sanitară națională), cu dimensiune pronunțat sentimentală, politică sau sanitară. Direcția depinde de evoluția situației politice în SUA, principalul beneficiar al globalizării, și de rezolvarea crizei Coronavirus.
Globalizarea este un proces obiectiv, de lungă durată, determinat de nevoile reale de dezvoltare și bunăstare ale omenirii, care nu poate fi inversat cu ușurintă, având în vedere efectele pentru bunăstarea și stabilitatea lumii, și a fiecărei țări în parte. Kenneth Rogoff, Profesor de științe economice și politici publice la Universitatea Harvard, susține că deglobalizarea ar conduce la scăderea creșterii economice și va afecta negativ pe toată lumea (Deglobalization Will Hurt Growth Everywhere, 3 Iunie, 2020). Probabil vorbim mai degrabă de o ajustare a localizării producției și reducerea dependenței de anumite produse și servicii (cum ar fi cele medicale), de o reorientare sau resetare a unor fluxuri de mărfuri, dar cu costuri mai ridicate, mai puțin disponibile pentru consumatori. Dezvoltarea technologiilor și inovațiilor, cu aplicații universale, face imposibilă folosirea lor numai în granițele naționale sau revenirea la autosuficiența producției naționale.
România este un beneficiar net al globalizării, atât ca dezvoltare economică, cât și ca evoluție politică. Tranziția de la economia centralizată, de comandă, s-a făcut către o economie de piață deschisă și integrată în piața unica europeană. Creșterea nivelului de trai și consolidarea democrației s-au obținut și cu sprijinul instituțiilor internaționale și europene. Economia României este asimetrică, raportată la nevoile interne, și este dependentă de exporturi (peste 30% din producția națională) și investiții străine (peste 50%). Nevoile de consum sunt acoperite în mare parte din importuri. Țara noastră poate să beneficieze, eventual, de relocalizarea producției anumitor produse și servicii în Europa, retrase din alte continente. Dar depinde mult de asigurarea condițiilor de producție, competitive. Consumatorii nu vor accepta, pe termen scurt, deteriorarea, cantitativă, calitativă și de preț, a achizițiilor pentru acoperirea nevoilor lor, crescânde. Sunt multe condiții prealabile, pentru asimilarea producției externe, de la infrastructură până la forța de muncă. Resetarea globalizării ramâne o provocare continuă, dar procesul pare început. Ne uitam la următorul Orizont.