O economie de piaţă nu poate să avanseze fără funcţionarea pieţelor, de la piaţa banilor, a serviciilor şi bunurilor materiale până la piaţa operelor de artă şi a bunurilor culturale. În anii ’90 m-am ocupat de liberalizarea economiei şi formarea pieţelor şi continui să fac lobby pentru asta. Pieţele în România funcţionează incomplet şi inegal, cu diferenţe mari chiar în interiorul aceloraşi pieţe, dar cu mari decalaje de la o piaţă la alta. Nici o abordare sistemică, nici o preocupare politică strategică. Pieţele se dezvoltă de la sine, oarecum haotic şi întâmplător. Şi câteva iniţiative private pe ici, pe colo.
Liberalizarea economiilor este însoţită de creşterea gradului de reglementare şi instituţionalizare. Acolo unde s-a început mai devreme, funcţionează mai bine. Este cazul pieţei banilor (piaţa monetară în primul rând, dar şi piaţa creditului) care este lichidă şi eficientă, are reguli şi disciplină concentrând vânzătorii şi cumpărătorii reprezentativi. Dar nici serviciile financiare nu sunt complete. Piaţa titlurilor de credit (obligaţiuni etc.) nu funcţionează la acelaşi nivel. La polul opus este piaţa produselor agricole: rudimentară, nereglementată, haotică şi chiar… haiducească.
Când ajungem la bunurile culturale, confuzia este şi mai mare. De la actul de creaţie la valorificarea operelor de artă este o distanţă aproape cosmică. Fie că este vorba despre filme sau pictură şi sculptură. Căutări permanente, dar incoerente de reglementare, finanţare şi subvenţionare, formarea preţurilor, distribuţie şi achiziţii. Tipic câteva iniţiative private: case de producţie, galerii de artă, producători individuali. Dar este mult până departe… Şi o iniţiativă de formare a pieţei caracteristice a operelor de artă plastică (vezi raportul Piaţa Românească de Artă în 2013 şi interviul meu cu Artmark).
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=xt3wkm2WAB0]