Ipocrizia cu Las Fierbinți


[notă 11.03: “episodul” următor, 3 argumente pentru un plan de adoptare a Euro]

Săptămâna trecută, o declaraţie şocantă emanată de sub cupola celei mai vechi instituţii de învățământ superior (Universitatea Bucureşti), în faţa protipendadei politice a zilei şi a elitei gândirii economice a momentului, ne anunţa că România ar putea adopta Euro mâine, dar numai pentru Bucureşti şi judeţul Ilfov (?!), însă nu pentru zonele de peste 100 km depărtare. Pare că nu mai contează evoluţia ţării în ansamblu, ci trebuie aşteptat să fie pregătită şi “celebra” localitate Las Fierbinţi (din serialul TV care ridiculizează viața rurală). Adică un fel de “ad calendas graecas”, deși este menţionat şi un interval optim (2021 – 2023), dintr-o perspectivă de “linişte politică” ;-).

Surprinderea este cu atât mai mare cu cât, până recent, atât Președintele, cât și BNR au susţinut cu consecvență (inclusiv după criza financiară din 2008) obiectivul programatic de adoptare a monedei Euro în anul… 2015! Ţinta era, cel puţin tehnic, total nerealistă, dar am înţeles la timpul respectiv că România are nevoie de o ancoră pentru  disciplinarea decidenţilor politici în gestionarea banului public şi de mobilizarea naţiunii în jurul unor obiective majore. De ce a dispărut între timp această nevoie este mai greu de înţeles.

Era localitatea Las Fierbinți pregătită pentru 2015 şi nu mai este acum? Cât de pregătită a fost în 2007 la aderarea României la Uniunea Europeană? Cât de pregătiți am fost noi toți? Ce este “programatic” și ce este “întâmplător” în marile momente istorice ale României? “România are prea mult noroc pentru a mai avea nevoie de politicieni”, afirmaţie atribuită lui Petre P. Carp, unul dintre cei mai mari politicieni ai ţării, cu peste un secol în urmă, îşi păstrează actualitatea. Marile momente ale României au fost însoţite de acte politice de curaj, cu rezultate puţin predictibile, dar favorizate în mare măsură de împrejurări externe.

După căderea comunismului, deși a băltit într-o tranziție aproape fără sfârșit, România nu a ratat şansa istorică de integrare în NATO şi aderare la Uniunea Europeană, oferită fostelor ţări comuniste din Europa Centrală. Despre efortul politic naţional în această direcţie sunt foarte puţine de spus, în afară de declaraţiile transpartinice de susţinere a unei eventuale apropieri de Europa Occidentală. Mult clamata “Declaraţie de la Snagov” (1995) pe care şi-au pus semnătura toţi şefii partidelor parlamentare pentru “strategia naţională de pregătire a aderării României la Uniunea Europeană” a fost un “window dressing”, o mimare politică exemplară, organizată de un academician cu pretenţii de vizionar. În spatele acestei declaraţii nu a existat niciodată o strategie şi nici nu a apărut una mai târziu.

Meritele guvernelor din anii 2000 sunt legate mai mult de sârguinţa unor funcţionari superiori în redactarea documentelor sectoriale pregătitoare (potrivit metodologiei Comisiei Europene de la Bruxelles), decât de elaborarea unei viziuni pe termen mediu şi lung a efectelor aderării asupra economiei româneşti. Au ajutat într-adevăr câteva acţiuni de privatizare relativ spectaculoase care au cimentat drumul ireversibil către economia de piaţă, deși nimic nu este ireversibil cât timp democraţia nu este consolidată. Ne-am străduit să convingem, mai degrabă la nivel nominal decât efectiv, că avem o “economie de piaţă funcţională” care nici acum nu funcţionează.

Ne zbatem de ani buni să ne apropiem de nivelul de dezvoltare al Uniunii Europene (convergenţa nominală şi reală), dar orizontul este departe. Cu toate acestea avem un orizont, avem o “foaie de parcurs”, suntem parte dintr-un model de dezvoltare care a generat bunăstare, populaţia aprobă şi susţine apartenenţa formală la Europa şi se găsesc locuri de muncă pentru milioane de români. În ciuda discursurilor emoţionale ale politicienilor suntem mai mândri de prezent și mai încrezători în viitorul nostru și al copiilor noştri, deși mai avem multe de făcut. Nu avem însă o strategie de convergenţă, aşa cum nu avem nici o strategie de adoptare a monedei unice, deşi au fost anunţate mai multe iniţiative şi s-au format tot felul de comitete… inter-ministeriale.

“Nu suntem pregătiţi” este un clișeu al liderilor naţionali ca să ascundă neputinţa politică de a se angaja hotărât şi coerent la un program ambiţios, de reforme şi ajustare, pentru o dezvoltare sustenabilă. Cât de pregătită a fost România în ultimul secol și jumătate pentru înfăptuirea Unirii, pentru introducerea monedei naţionale, pentru întregirea neamulul sau pentru reinstaurarea democraţiei şi a economiei de piaţă? Dar le-am realizat! Nu singuri, ci în contextul schimbărilor internaţionale sau regionale, dar le-am realizat. În ultimele două decenii, obiectivele de transformare şi reforma au fost stipulate în acordurile cu FMI, Banca Mondială şi Comisia UE (vezi şi De ce a avut România nevoie de FMI peste 20 ani).

Adoptarea Euro este cel mai ambiţios program de ajustare a economiei, de funcţionare a pieţelor, de creştere a productivităţii individuale şi de realizare a convergenţei. Cu atât mai realizabil, cu cât autorităţile au confirmat că am îndeplinit deja criteriile de la Maastricht. Dar este un efort pe termen mediu şi lung, din interiorul mecanismului şi nu din afara lui. România nu aşteaptă emanciparea comunităţii din Las Fierbinţi pentru adoptarea monedei Euro, ci îi ajută pe săteni să se modernizeze tocmai prin introducerea monedei unice, aşa cum s-a procedat cu aderarea la piața unică sau deschiderea frontierelor.

Românii au dovedit că ştiu să reacţioneze la constrângerile unui sistem de reguli atunci când sunt instituite. Au dovedit că sunt competitivi, în ţară sau afară (câţi săteni din Las Fierbinți lucrează în Italia?). Românii poate socotesc deja în Euro şi doar plătesc în lei. Şi nici argumentul cu Grecia, care ar fi introdus Euro prea devreme nu este valabil (vezi De ce România nu este Cipru şi nici Grecia).

Urmează probabil o nouă “Declaraţie…” privind adoptarea Euro semnată de tot mai mulţi politicieni, dar desigur nu depinde de ei realizarea. Şi nici ei nu ştiu de cine depinde… Ne aşteptăm la o acţiune mai hotărâtă şi mai interesată de la Bruxelles? La un Memorandum cu… Troica (FMI, BM, UE). Sau pur şi simplu la apariţia unor împrejurări favorabile, de neevitat? Trebuie reţinut însă că este timpul să facem ceva, până nu este prea târziu. În felul acesta și sătenii din Las Fierbinți vor fi mai prosperi şi mai fericiţi.

25/02/2014 7 Comments română

About the Author

Mișu Negrițoiu

  • Pingback: Ipocrizia cu Las Fierbinţi | Laura()

  • Pingback: Bancherii se uita prea mult la televizor. Isarescu si Negritoiu au ajuns sa se certe pe "Las Fierbinti" | Gandul()

  • Bogdan

    O binecuvenita rectificare: cea mai veche institutie de invatamant superior nu este Universitatea din Bucuresti (1866), ci Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iasi (1864). In rest, ma alatur intru totul la opiniile domnului Negritoiu.

    • negritoiu

      Mea culpa. Am sa fac corectura “a doua cea mai veche….”. Multumesc.

  • Bogdan Braniste

    Domnule Profesor, e perfect adevarat! Sustin prezentarea dumneavoastra, fara a adauga nimic.

  • caporalu

    ”România nu aşteaptă emanciparea comunităţii din Las Fierbinţi pentru adoptarea monedei Euro, ci îi ajută pe săteni să se modernizeze tocmai prin introducerea monedei unice, aşa cum s-a procedat cu aderarea la piața unică sau deschiderea frontierelor.” Total de acord, mai putin cu ce am scos ca citat. N-o sa emancipeze pe nimeni asa cum nu au emancipat nici precedentele evenimente de anvergura. Nu poti decat sa ii obligi sa nu mai taie frunza la caini si sa le bagi un impozit de 50 de euro pe luna, care, daca se face socoteala, oricum e mai mic decat impozitul pe salariul minim 😉 Au, n-au, o sa dea si o sa fie fortati sa munceasca dar eu zic ca au, birtul de la sat fiind cea mai trainica institutie, istoric vorbind, din Romania 😉

    • negritoiu

      Fair enough….