Tag Archive politica

De ce a rămas FMI peste 20 ani în România?

Christine Lagarde a făcut o vizită frumoasă la Bucureşti, 15 – 16 iulie 2013. Am avut ocazia să schimbăm câteva vorbe în seara cinei şi i-am ascultat strălucitul discurs a doua zi, elegant şi relaxat. Faţă de directorii executivi ai FMI anteriori, doamna Lagarde a ieşit din cadrul sec şi rigid al poziţiei, tipic pentru bancherii centrali şi a adăugat o notă politică, constructivă şi vizionară mesajului transmis oficialilor români şi publicului. Exact în urmă cu 20 ani am mai întâlnit un alt director executiv al FMI, Michel Camdessus, la Washington. Nimic comparabil cu magnitudinea poziţiei de la Bucureşti din aceste zile.

D-na Lagarde a evocat îndelungata colaborare FMI-România în care nivelul de trai al românilor a crescut de peste 3 ori, de la un venit pe cap de locuitor de $3.000 în 1990, la peste $10.000 azi, dovadă a reuşitei programelor derulate împreună. În acelaşi timp, a îndemnat la un nou acord (preventiv), “bun ca element stabilizator şi pentru a menţine disciplina fiscală”. FMI poate fi un partener care să sprijine România pentru ca “unele firme de stat să fie privatizate, iar altele restructurate”. Priorităţile zilei sunt “consolidarea fiscală şi reformele structurale”. Pare un program de ajustare structurală, atipic pentru FMI, dar necesar pentru România.

La origine, Fondul Monetar Internaţional a fost înfiinţat prin acordurile de la Bretton Woods în 1944 pentru a menţine stabilitatea valutară ţărilor membre prin finanţarea deficitelor balanţelor de plăţi şi protejarea cursurilor de schimb valutare (fixe la vremea respectivă). Globalizarea şi liberalizarea în mare măsură a economiei mondiale, ca şi renunţarea SUA la convertibilitatea în aur a dolarului (1971) şi liberalizarea cursurilor de schimb erau pe cale să pună capăt misiunii clasice a FMI. Două evenimente “istorice” au salvat rolul Fondului: căderea comunismului, însoţită de tranziţia la economia de piaţă a economiilor centralizate (după 1989), şi cea mai mare criză financiară din perioada postbelică, însoţită de recesiunea economiilor europene şi SUA (după 2008). Şi atunci FMI, cu prea puţini clienţi în zonă, a avut nevoie de România, iar acum cu atât mai mult când trebuie să-şi recupereze una dintre cele mai mari finanţări (a 4-a ca mărime în lume!).

România, devenită membru FMI încă din 1972, este probabil statul european cu cea mai lungă perioadă de colaborare în perioada postcomunistă (primul Acord în 1992), atât în timpul tranziţiei la economia de piaţă, dar şi după integrarea în Uniunea Europeană. De la o finanţare a deficitului balanţei de plăţi până la un program de ajustare structurală (apanajul Băncii Mondiale), rolul şi contribuţia FMI s-au diversificat substanţial. De ce a rămas FMI în România toată această perioadă, chiar dacă în 1990 România nu avea datorie externă (ba chiar un excedent de $2 mld.)? Cu deficite comerciale permanente după 1990 şi rămasă fără nici o altă sursă de finanţare internaţională, România a fost “agăţată” cu un program de trasformări structurale care i-au conturat politicile guvernamentale în ultimele două decenii. Putea România să ajungă unde este astăzi prin forţele proprii aşa cum au făcut ţările din zonă? Derapajele macroeconomice din anii 2007 – 2008, când Guvernul nu a fost asistat de FMI, cât şi acest al doilea acord preventiv, dovedesc cu prisosinţă contrariul.

Şi astăzi România pare să aibă cam aceleaşi probleme ca acum 20 ani. În aprilie 1993, în calitate de ministru de stat şi membru al echipei de negocieri, am făcut un raport destinat Preşedintelui şi Primului ministru privind relaţiile cu FMI, împreună cu ministrul de finanţe şi guvernatorul băncii centrale, pe fondul unei uşoare crize de încredere şi anularea ultimei tranşe din acordul de împrumut 1992/1993. Noul Acord care se negocia pentru perioada 1993-94 prevedea un împrumut de $300 mil., în condiţiile unei finanţări externe totale de $1,4 mil. Împrumutul era condiţionat de realizarea unor acţiuni precum: deficit bugetar de 4,5%, piaţa valutară şi cursul de schimb să reflecte raportul dintre cererea şi oferta de valută pe piaţă, legiferarea dobânzii bancare real pozitive, restructurarea întreprinderilor de stat cu pierderi, eliminarea subvenţiilor şi a controlului preţurilor, adaptarea continuă a preţurilor energiei la preţurile internaţionale, reducerea volumului arieratelor, elaborarea programului de privatizare etc. Un pachet legislativ care să cuprindă reforma întreprinderii, dezvoltarea pieţei de capital, tribunale comerciale, administrarea falimentului, protecţia concurenţei, asigurări sociale, obligaţiile contractuale, datoria publică etc.

Aceste obiective (în limbaj tehnic criterii de performanţă sau condiţionalităţi) erau exact politicile oficiale din Strategia de Reformă Economico-Socială a Programului de Guvernare aprobată în Parlamentul României (in Monitorul Oficial, partea II, nr. 39/1993). Deşi negocierile pe aceste obiective au fost reluate (vezi scrisorile Guvern-FMI din 15 iunie 1993 si 17 iunie 1993) în final au eşuat şi acordul nu s-a încheiat. Nu am înţeles nici până astăzi cine sau ce a fost în spatele acestei hotărâri. Fiind responsabil pentru realizarea programului de reforme şi având în FMI principalul (dacă nu singurul!) susţinător şi aliat, am realizat că toate căile pentru reforme sunt închise. Mi-am depus demisia apreciind că “nu mai pot să fiu de folos în nici un fel unui Guvern care are o abordare diferită privind problemele fundamentale ale transformării şi evoluţiei economiei şi societăţii româneşti”. În 27 august 1993 apărea Decretul nr. 15 privind “revocarea din funcţie a unui membru al Guvernului şi numirea în funcţie a unui consilier prezidenţial”.

În Nota privind alternative de politică economică în vederea obţinerii de finanţări externe prin acordul Stand-by cu FMI (septembrie 1993) se explică “dificultatea” negocierilor prin “acceptarea de către partea română în acordul semnat în 1992 a unor criterii de performanţă prea ambiţioase”, dar  apreciază că “încheierea acestui acord este absolut necesară, nefiind de dorit întreruperea relaţiilor FMI cu România”. În caz contrar, efectele economice şi sociale ar fi extrem de grave: reducerea drastică a finanţării externe, tensionarea fluxurilor valutare ale României, declinul economic şi scăderea nivelului de trai al populaţiei, pierderea avantajelor obţinute prin acordarea clauzei naţiunii celei mai favorizate şi a altor deschideri politice internaţionale. De fapt se fundamentează de ce Guvernul nu poate să înfăptuiască propriul program de guvernare aprobat de Parlament (vezi mai sus).

Este exemplul unui singur guvern (din care am făcut parte o scurtă perioadă), dar toate celelalte guverne au aplicat strategia “pe încercate” (stop and go) şi forţată de transformarea economiei centralizate. Cum ar fi arătat ţara astăzi şi câţi ani s-ar fi câştigat dacă reformele ar fi fost făcute la timp şi prin efort propriu? Fără aportul FMI probabil nici aceste reforme, care sunt astăzi, nu le-am fi avut. FMI a suplinit de fapt capacitatea modestă de guvernare a guvernelor noastre, care altfel au folosit fără excepţie FMI pe post de ţap ispăşitor pentru orice măsură de transformare “dureroasă”. Au urmat apoi negocierile cu Uniunea Europeană şi planul de realizare a “acquis”-ului comunitar. Doamna Lagarde vorbeşte de reforme în continuare: “Este foarte important să fi făcut reforme înainte de aderarea la Euro. În zona Euro nu mai poţi să devalorizezi moneda ca să-ţi restabileşti anumite echilibre. Ne implicăm în măsura în care statul îşi asumă anumite măsuri”. Mai e de muncă!

De la Napoleon al III-lea, nici o altă instituţie străină sau internaţională nu a mai avut impact aşa de mare în transformarea României precum FMI (consilierii Societăţii Naţiunilor din perioada interbelică au avut mai degrabă funcţii… contabile). România are această zestre şi trebuie să o aprecieze şi să o folosească în continuare. Poate astfel creşte şi capacitatea de guvernare a ţării. Ca şi la sfârşitul secolului al XIX-lea, la sfârşitul secolului XX am avut şansa relansării procesului de modernizare a României. Elitele din România puteau să conducă transformarea în ciuda diferenţelor faţă de secolul anterior, când absenţa democraţiei participative nu reducea sau limita rolul elitelor. Au lipsit însă curajul, leadership-ul şi viziunea. De asta a avut nevoie şi România de FMI. Parteneriat istoric, de ambele părţi.

The Mount Washington Resort at Bretton Woods, New Hampshire, USA, site of the 1944 conference that set a new financial order.

La unii e mai criză decât la alţii

Criza financiară declanşată în 2008, care a aruncat Europa în cea mai serioasă recesiune postbelică, a pus în evidenţă slăbiciunile de fond ale economiilor naţionale, unele ţări suferind “corecţii” semnificative. Primul val de corecţii (2008 – 2010) a generat o scădere a producţiilor naţionale (PIB) de până la 10% în Ţările Baltice, România, Ungaria, Ukraina etc. Al doilea val (2010 – 2013) a declanşat explozia datoriilor publice în Grecia, Italia, Spania, Portugalia (grupul PIGS) şi criza sistemelor bancare supradimensionate cu depozite şi credite străine în Cipru, după Islanda şi Irlanda.

Anterior crizei, ţările erau evaluate la nivelul performanţei standard a blocului economic din care fac parte (în cazul celor de mai sus, UE). Identificarea lor cu blocul economic era de natură să atenueze/ascundă vulnerabilităţile individuale. Sub presiunea crizei, pieţele financiare au început să diferenţeze performanţa individuală a ţărilor, sub forma unei plaje largi a costurilor de finanţare cuprinsă între 1% – 10% (între Grecia şi Germania chiar mai mult). Din perspectiva costurilor de finanţare au apărut regrupări de “ţări nord/sud” sau “ţări periferice” (vezi mai sus şi PIGS). Ce diferenţiază aceste ţări?

Ţările europene s-au dezvoltat istoric pe baza unor tradiţii economice, valori socio-culturale şi instituţii proprii, diferite de la o ţară la alta, dar în cadrul unor politici economice relativ apropiate, izvorâte din teoriile dominante ale dezvoltării, de la Adam Smith (1776) la Keynes şi instituţiile de la Bretton Woods (1944). Evaluarea economiilor naţionale se face azi prin prisma “consensului de la Washington” (filozofia FMI), cu accent pe stabilitatea macroeconomică (echilibru intern şi extern), liberalizarea pieţelor şi privatizarea.

Principalele componente ale stabilizării macroeconomice sunt echilibrul între veniturile şi cheltuielile publice (deficitul bugetar recomandat în UE până la 3%) şi echilibrul sectorului extern, între intrările şi ieşirile de bunuri şi servicii (deficitul de cont curent recomandat convenţional de 3% – 5%) care reflectă starea de funcţionare a economiei. Menţinerea acestor echilibre pe termen lung, alături de niveluri acceptabile de creştere a preţurilor (inflaţie 2% – 3%) şi de ocupare a forţei de muncă (şomaj 5% – 6%) conferă economiei o bază de creştere sustenabilă,  durabilă.

La unii e mai criză decât la altii nu pentru că nu sunt diligenţi în eforturi sau pentru că nu au capacitate de creaţie, ci pentru că nu au urmat disciplina financiară a “consensului de la Washington” care conferă economiilor caracterul de sustenabilitate. Prin deviere masivă de la politicile standard, o serie de economii au devenit nesustenabile, cu deficite fiscale majore şi datorii publice de peste 200% din PIB (Grecia, Italia), cu dezechilibre externe şi economii monetare exagerate (Cipru are active financiare de 8 ori mai mari decât economia reală), cu cheltuieli publice (programe de asistenţă socială) cu mult peste posibilităţile lor. Poate că “sudul” sau “periferia” muncesc la fel de mult ca “nordul” sau “centrul”, dar conform pieţelor financiare, mai ineficient (şi se pare că le trebuie un deceniu pentru corectarea dezechilibrelor).

În perioada anterioară crizei, bugetele publice în mai multe ţări au atins deficite de 8% – 12% (Irlanda, România, Italia, Spania etc.), iar conturile curente au ajuns la deficite de 15% – 20% (România, Ungaria, Ţările Baltice). Efectele s-au văzut imediat cum a început criza: producţia a scăzut şi şomajul a crescut. Ca să revii din aceste dezechilibre la niveluri acceptabile, după ce a dat peste tine o criză financiară mondială, ai nevoie de “măsuri de austeritate”. Aşa cum ştim, dezbaterea publică pe marginea (ne)aplicării acestor măsuri este controversată şi a declanşat şi crize politice (Grecia, Italia) aduncând unele ţări în impas.

Unii sunt de parere că nivelul deficitelor şi al datoriei publice nu e corelat cu sărăcia sau bogăţia. Spre exemplu, România a avut în mod constant deficite relativ mici şi datorie publică scăzută, dar nu din cauză că este bogată. Sunt ţări bogate care au datorii publice uriaşe şi deficite bugetare mari (a se vedea Franţa şi Germania în urmă cu câţiva ani şi SUA acum). Eu sunt de părere că nu mulţi îşi permit să ignore “consensul de la Washington” şi că o faci pe pielea ta. Dacă eşti o economie puternică, cu o producţie naţională şi bază de impozitare mare, ai venituri bugetare suficiente să-ţi acopere cheltuielile publice, inclusiv programele sociale. Dacă eşti o economie mai mică şi/sau mai slabă, ai venituri mai mici decât cheltuielile publice şi înregistreazi deficite bugetare mari,  pe care trebuie să le acoperi prin datorie publică (limitată în UE la 60% din PIB).

Cu alte cuvinte, dacă te finanțează piețele internaționale și nu ai nevoie de ajutorul FMI, poţi să faci ce vrei. Dacă ai nevoie de ajutor, pentru că nu gasești fiananțare corespunzătoare pentru deficitele tale, urmezi lecţia învăţată la şcoală. Dacă eşti o ţară care are nevoie să atraga investiţii străine şi capital, echilibrul balanţei de plăţi externe exprimă o eonomie competitivă şi atractivă. Deficitul mare al balanţei de plăţi declanşează asistenţă FMI şi impune politici economice “ortodoxe” de corecţii şi restructurare pentru refacerea “sustenabilităţii”. Reformele impuse de FMI/UE urmaresc creşterea competitivităţii economiei reale.

De remarcat că dezvoltarea durabilă, bazată pe echilibre fiscale şi stabilitate financiară, părea că este o componentă naturală a economiilor occidentale. Se mai făceau corecţii pe ici-colo, în funcţie de ciclurile economice, şi rar unele ţări dezvoltate chiar au făcut obiectul programelor de asistenţă FMI pentru restructurare majoră (în Anglia efectuată de Margaret Thatcher cu un curaj şi hotărâre rar întâlnite în mediul politic). Dar, în general, lumea vestică a fost destul de relaxată crezând că lecţia trebuia predată numai ţărilor în dezvoltare, emergente. Criza financiară a ridicat însă voalul de uniformitate a țărilor Euro, care erau evaluate de piețele financiare ca grup și se finanțau în condiții apropiate, punând acum accent pe performanța individuală și sustenabilitatea economiilor naționale. Iar diferentele sunt enorme. A fi numai membru UE nu mai este suficient. Trebuie sa te și comporti ca un membru.

România a trebuit să înveţe această lecţie în perioada de tranziţie de la o economie centralizată la o economie de piaţă. Astăzi, cu o economie de piaţă funcţională, trebuie numai să aplice lecţia. Se pare, însă, că a venit rândul întregii Europe să (re)înveţe “consensul de la Washington”. Eu sunt optimist că se va întâmpla şi că vom avea o Uniune Europeană mai rezistentă la crize financiare și economii naționale mai puternice.

Sfârşitul Paradisurilor Fiscale în UE?

Lecţia oferită Ciprului de Uniunea Europeană în programul de asistenţă financiară (bail-out), combinat cu eforturi proprii (bail-in) şi restructurarea depozitelor din bilanţul băncilor cipriote care depăşesc 100.000 € (în marea majoritate deţinute de străini) este o lovitură dură dată paradisurilor fiscale. Această poziţie nu este nouă.

Avertismente au fost transmise anterior de liderii politici de dreapta (Angela Merkel), dar şi de stânga (Francois Holland). Se pare că guvernele europene (şi nu numai, dacă ne aducem aminte de presiunea SUA pe băncile din Elveţia) sunt la unison în a interpreta “optimizarea fiscală” oferită de paradisurile fiscale ca fiind pur şi simplu “evaziune fiscală”. Presiunea pe veniturile din impozite, în condiţiile scăderii producţiei şi bazei de impozitare în recesiune, nu mai permite tratarea cu largheţe a ingineriilor financiare şi bătălia se pare că este totală.

Oficialii UE şi ai ţărilor membre (Germania) au declarat că pachetul de restructurare convenit cu Cipru este unic şi special. Pentru a linişti pieţele că nu urmează exemplul şi alte ţări cu măsuri similare. Adică să ceară şi contribuţia sectorului privat la costul restructurării (bail-in), destul de atipic pentru programele publice de evitare a riscurilor sistemice (too big to fail). Cazul unic derivă, înţeleg, din statutul special al pieţei cipriote de “paradis fiscal” (activele bancare depăşesc de aproape 8 ori economia reală). Mesajul a fost rapid recepţionat: Luxemburgul (o piaţă financiară de dimensiuni comparabile, dar considerată mai solidă) a anunţat că renunţă la secretul bancar, ceea ce ar pune capăt paradisului fiscal.

Ce zic ciprioţii? De la lozinci emoţionale (Ciprul nu e de vânzare!) până la cererea de retragere din UE (Episcopul ortodox al Ciprului), aproape la unison resimt sfârşitul unei epoci, a unui sistem lejer de a trăi bine, valorificând o poziţie geografică, poate şi istorică, dar cu siguranţă un sistem de “acomodare” superficială a intereselor financiare ale magnaţilor.

Am fost surprins de poziţia unui înalt (fost) demnitar din lumea greco-ortodoxă (şi mediteraneană!), dar în continuare o personalitate internaţională a lumii social-democrate: Andreas Papandreou invitat la Congresul PSD la Bucureşti. Discursul lui Papandreou, fost lider PASOK în Grecia şi Prim-ministru când au început conştientizarea dezastrului financiar în Grecia şi primele masuri de austeritate, poate fi o lecţie de economie socială pentru orice guvern. Transparenţă, competitivitate, şanse egale, incluziunea socială, infrastructură şi educaţie, adâncirea democraţiei, combaterea naţionalismului, investiţii şi dezvoltare, locuri de muncă şi nu austeritate. Dar şi disciplină fiscală.

PSD Congres

Andreas Papandreou, care este Preşedinte interimar al Mişcării Socialiste Internaţionale, propovăduieşte nu numai schimbarea raportului de forţe în favoarea stângii (change in balance of power), dar pur şi simplu lichidarea paradisurilor fiscale. El estimează că “30% din averea bogaţilor lumii sunt ascunse (unaccountable)” şi nu se impozitează. Ce zic vecinii şi aliaţii ciprioţi auzind asta de la un grec sadea cu (re)nume internaţional? Mi se pare că e mai uşor să dai lecţii decât să faci lucrurile să se întâmple când eşti la putere. Mi-l amintesc pe Papandreou un democrat, cerând referendum pentru aprobarea măsurilor de austeritate în Grecia (sic!), dar a făcut prea puţin pentru corectarea sistemului de colectare a impozitelor în Grecia.

P.S. În Programul PSD prezentat la Congres (“România Puternică şi Corectă” în 9 puncte – priorităţi) a existat o singură menţiune despre fiscalitate (la pct. 1, “Ieşim din criză”): “Război împotriva evaziunii, pentru întărirea financiară a statului şi a serviciilor publice”. Puteau să ia mai multe din discursul lui Papandreou!